Trăim, dar trăieşte şi moartea în noi (Ada Milea)

De fiecare dată când lipsesc o perioadă mai îndelungată din blogosferă, mă cuprinde un sentiment maxim de ruşine. Îmi reproşez că nu am fost în stare să scriu zilnic sau măcar săptămânal. Degeaba încerc să iau exemplu de la alţii. Nu pot să scriu articole de genul azi am fost la piaţă şi m-am enervat. Şi la acest gând mă vindec de ruşine.

Să revenim aşadar la scris. Azi nu am fost la piaţă, ci la doctor. Nu m-am enervat, dar m-am bucurat nespus să aflu că nu am nimic. Râdem noi râdem când ni se urează sănătate că-i mai bună decât toate, însă acesta e adevărul. Păcat că a împărtăşit soarta clişeelor: şi-a pierdut sensul sau cel puţin noi nu îl mai înţelegem la fel. Apreciem această expresie la adevărata valoare numai în prezenţa bolii. Ca de obicei, absenţa a ceva, sănătate, bani, casă, maşină, ne face să preţuim existenţa acelui ceva.

În ultima vreme tot aud de oameni care se îmbolnăvesc de cancer. Unii câştigă lupta, alţii o pierd. Pe unii i-am văzut revenindu-şi uşor-uşor la viaţa normală, pe alţii stingându-se lent şi înfiorător de dureros. Nu poţi să rămâi de piatră. Şi atunci, fără să fiu bolnavă, încerc să am abordarea acestor oameni după ce află că sunt bolnavi. Încerc să îmi disciplinez trăitul ca să fie unul cu sens. Încerc să am grijă de cei pe care îi iubesc. Să petrec timp cu ei. Încerc să îmi schimb complet modul de a percepe viaţa, nu ca ceva dat la infinit, ci ca pe ceva fragil care trebuie ocrotit. Sunt abia la începutul formării acestor noi obişnuinţe. Şi, evident, e un efort permanent. Râdeam cu o prietenă care îmi povestea că s-a săturat să facă eforturi să trăiască. Pur şi simplu a obosit. I-am răspuns că mai bine să fie obosită de trăit, decât să fie doar un număr în evidenţele stării civile, un om care a existat numai şi care nu a trăit cu adevărat.

Aşa cum minunat spune filosofia zen: datoria omului este de a fi treaz în viaţa lui, viaţa fiind o ocazie ce nu trebuie irosită.

Drum e lungul

De la o vreme orice deplasare pe care o fac mi se pare exagerat de anevoioasă. Chiar şi distanţa de la birou la metrou care nu durează mai mult de 7 minute mi se pare o corvoadă a aşteptării, un chin al mersului. Parcă nu mai am răbdare şi vreau să ajung imediat la destinaţie. Parcă abia aştept să se inventeze odată teleportarea aia la care visez din copilărie.

Nu ştiu cum să mă tratez de anxietatea asta a drumului, proaspăt dobândită. Ca şi în cazul bolilor imunitare, probabil va trece de la sine când sistemul îşi va reveni. Momentan, simt că am obosit. Ca şi cum aş fi participat la o cursă cu mulţi metri şi obstacole. Simt nevoia să îmi trag sufletul. Să scap de marele TREBUIE care îmi conduce viaţa. Nu înţeleg de ce, dar uneori mă revolt din cauza unor lucruri simple ce nu pot fi evitate, cum ar fi faptul că mereu trebuie să faci ceva şi nu întotdeauna ceea ce vrei, ci ceea ce este necesar. Sunt certată adesea că mă irosesc luptându-mă cu inevitabilul. Doar că eu fac ceea ce simt şi de obicei nu mi se pare că ar fi vreo bătălie cu ceva care se cheamă inevitabil.

Plec acum. Nu mă îndrept spre casă, ci spre mine. A venit timpul să pun în aplicare sfatul unui prieten: Poartă-te cu tine aşa cum te porţi cu ceilalţi!

Nu sunt perfectă

Dar vreau să fiu! Absurd, nu? Ei, bine, eu mă înscriu fix în tiparul celor prezentaţi în articolul Ce ascunde Perfecţionismul? (http://www.damaideparte.ro/index.php/ce-ascunde-perfectionismul/510/). Adicătelea, copii care au ajuns să îşi impună standarde foarte înalte pentru că poate de câteva ori au fost sancţionaţi de părinţii lor când au făcut o greşeală cât de mică. Vă întreb pe voi cum să nu devii perfecţionist în momentul în care vii acasă cu 10 şi părinţii îţi spun e bine, dar se poate şi mai bine. Mai bine decât cea mai mare notă? Da, venea rapid răspunsul. Vrem să vedem gândire strategică, iniţiativă, curaj, etc, etc, etc.

După ce am citit articolul, am realizat că perfecţionismul e o capcană şi, mai grav decât atât, este o piedică, nu în calea uitării, ci în calea fericirii. De unde apare întrebarea: noi pentru ce trăim, să fim nefericiţi sau să fim cât de fericiţi putem în condiţiile date şi respectând legile societăţii?

Nu ştiu voi, dar eu m-am hotărât să fiu fericită. Aşa că voi lupta cu fiecare tendinţă a mea de a face din ţânţar armăsar şi din greşeală motiv de nefericire maximă. De exemplu, azi am făcut o greşeală stupidă într-un email către un profesor căruia îi trimiteam lucrarea mea pentru examen. Am încurcat rapoarte cu raporturi pentru că era aproape miezul nopţii, pentru că ma grăbeam să trimit mesajul la timp, pentru că vin după zile epuizante de lucru la birou şi acasă, pentru că am tolba plină de scuze. Mintea mea de perfecţionistă ar spune că nu am voie să fac o asemenea greşeala nici în somn pentru că sunt filolog. Mintea mea de om supus greşelii spune că aveam ochii atât de împăienjeniţi încât abia mai vedeam monitorul. Da, dar … vine repede perfecţionista din urmă, parcă filologii ar trebui să folosească întotdeauna corect limba română?

Altădată aş fi ţinut-o aşa zile în şir până la epuizare. Acum prefer să scriu despre asta, să schimb modul de abordare şi să merg înainte şi cu rapoartele şi cu raporturile, dar mai ales cu neperfecţiunea din mine.

Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Moto: Copilăria este inima tuturor vârstelor. Lucian Blaga

Pentru că era duminică şi foarte cald pe deasupra, am ieşit în parc. După o plimbare istovitoare prin căldură, dar hazlie – e greu să nu zâmbeşti când vezi oameni jucând badminton sau şah atât de aproape de plăcile comemorative din jurul Mausoleului din Parcul Tineretului, m-am înduioşat la vederea unui carusel. Cu vopseaua uşor dusă, cu căluţi care probabil au ieşit la pensie de când e dat în funcţiune aparatul, aşezat într-un loc ferit unde mi se părea că nu vine nimeni, caruselul mi-a dat pentru o clipă senzaţia că sunt într-o lume cu totul diferită, chiar dacă uşor decolorată de soare şi de trecerea timpului. Şi am simţit nevoia să mă urc şi să mă bucur de călătorie ca şi cum aş fi fost un copil. Şi uite aşa mi-am amintit că de altfel nici nu m-am dat vreodată în vreun carusel. Deci, era momentul potrivit. Sub privirea nelămurită a copiilor care încă mai vor să se dea în căluşei, dar şi cu aprobarea conspirativă a îngrijitorului, am trăit trei minute de plutire, trei minute de reconectare la ceea ce am mai simplu şi mai durabil: bucuria de a fi eu.

Şi cum întotdeauna din ceva iese altceva cu totul negândit, am hotărât să mă urc şi în trenuleţul care înconjoară parcul. Cu un soare mare ruginit pe locomotivă – recunosc că imaginaţia mea l-a colorat imediat mai frumos -, cu vagoane uşor demodate, cu o mulţime de mamiţe şi mam-mari, trenul aştepta imperturbabil urcarea tuturor călătorilor. Din când în când, sirena dădea de ştire celor din jur că trenul mai există încă şi că oricine e invitat. Fumul negru învăluia înserarea într-o promisiune misterioasă. Pe peron se plimba un bătrân gârbovit vânzând morişti de vânt şi steguleţe. Taţii rămaşi pe margine îşi fotografiau sau filmau odraslele, în timp ce în vagoane mamele profitau de micul răgaz. De nedescris încântarea copiiilor odată ce trenul s-a pornit. De nedescris fascinaţia lor descoperind diverse colţuri ale parcului. De înrămat reacţiile celorlalţi copii de pe margine care se adunau pe lângă şine şi se rugau de părinţi să meargă şi ei cu trenuleţul. De înrămat lecţia mea miniaturală de viaţă şi mai ales de bucurie.

Fotbalul ne uneşte pe toţi

Moto: Nationalist pride, like other variants of pride, can be a substitute for self-respect. Eric Hoffer

E un slogan foarte bun, deşi reclama e uşor oripilantă. Eu cel puţin înregistrez dificultăţi în asimilarea porcului spinos şi a cadavrului ambulant sau a omului viespe într-un bar. Dar de gustibus, non disputandum.

Pe lângă faptul că vedem meciuri de calitate, că ţara suspină la unison când ratează Mutu şi răsuflă uşurată când apără Lobonţ, campionatul de fotbal european mai are un avantaj nu foarte evident pentru toţi: contribuie la întărirea sentimentului naţional. Intonarea imnului naţional înainte de începerea fiecărui joc ajută la crearea acestui efect. Eu, de exemplu, mai am reminiscenţe din copilărie când trăiam o emoţie de nedescris în momentul în care se intona imnul ţărişoarei noastre. Şi acum am fluturi în stomac şi stau dreaptă pe scaun când aud Deşteaptă-te, române. Pentru mine nu e un simplu cântec, e chiar esenţa României. Mai mult decât atât, este esenţa României libere – mai port cu mine amintirea adoptării imnului după Revoluţie şi de fiecare dată când ascult Deşteaptă-te retrăiesc frenezia şi bucuria amestecată cu frica de incertitudine din decembrie 1989. Aşa că atunci când i-am auzit pe microbiştii români de pe stadioanele din Elveţia cântând imnul, am fost din nou mândră că sunt româncă. Am această certitudine că România va deveni o ţară cu adevărat civilizată când oamenii nu vor mai avea o gândire de genul capra vecinului ci de genul uniţi în cuget şi în simţiri. Iar intonarea imnului e un început bun.

Aşa că deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă.