luni, 23 iulie 2007

Traiasca idealismul feroce!

Nu cred ca a fost prea dificil sa va dati seama ca sufar de idealism la greu. Evident, de fiecare data cand realitatea intra in conflict cu imaginea ideala din capul meu, e o problema. Nu e doar o enervare trecatoare, lumea mea chiar se zguduie. Marturisesc ca sunt foarte curioasa sa vad cat or sa ma tina idealismele in conditiile in care traim in Romania, o tara fara menajamente pentru idealuri.

In ultima vreme, am avut norocul sa dau peste tot felul de oameni, care mai de care mai aspiranti la locul intai in topul meu de lipsa de omenie. Una din intamplari a avut loc la banca: am intalnit angajatul anului pesemne, care mi-a zis ca daca vreau sa fiu tratata mai frumos sa aleg alta banca. Si credeti-ma ca nu am facut fite. Pur si simplu, dupa o asteptare de 40 de minute, l-am intrebat daca banca respectiva are un loc de facut sugestii. Omul, simtindu-se atacat, mi-a raspuns ca pot face reclamatie oriunde si ca pot astepta chiar si o ora, deci sa ma linistesc. Cand i-am replicat ca mi se pare aberanta si semn de incompetenta o asteptare atat de lunga, domnul m-a atacat la randul lui, zicand ca banca nu este nevoita sa se poarte frumos cu clientii rau-platnici, presupunere gresita pe care o facuse despre mine.


Ma opresc aici recunoscandu-mi vina de a ma lasa afectata de niste oameni atat de mici. Dar ma felicit ca m-am ferit de generalizarea pe care cu usurinta as fi putut sa o fac, si anume ca intreg sistemul bancar nu isi respecta clientii asa cum ar trebui. Nu pot face asta, fiindca am fost si la alte banci unde esti tratat ca un client cu toate drepturile si obligatiile aferente.

In schimb, nu stiu daca voi reusi sa nu comit vreo generalizare in legatura cu cealalta intamplare care a avut loc intr-un spital. Ei, bine, sa va tineti tare, desi probabil seamana cu multe alte povesti din domeniul medical pe care le-ati mai auzit. Matusa mea a nascut. Ce frumos, am zice. Nu chiar. Pastrati-va bucuria pentru mai tarziu. A nascut si a fost internata intr-un salon fara noptiere, dar mai ales fara saltea la pat. Nu stiu daca aveti idee ce inseamna o nastere si cam ce te doare si ce probleme ai, dar sunt convinsa ca nici macar un om sanatos nu ar putea sa doarma pe un asemenea pat. Din fericire, copilul era dat langa mama. Problema era ca nu aveai voie sa intri in salon. Inteleg masurile de siguranta fiindca bebelusii sunt foarte sensibili. Atunci spitalul sa puna la dispozitia vizitatorilor costume speciale contra cost fiindca e incredibil ca un tata sa nu isi poata vedea copilul decat daca mituieste asistenta sa il aduca in zona unde vizitatorii sunt admisi. Tot pentru ca strainiilor nu li se permite accesul in salon, matusa mea a trebuit sa care cativa metri buni, la nici 12 ore dupa nastere, tot ceea ce ii era adus: borcane de compot, sticle de ceai. Desi exista mereu optiunea de a mitui o asistenta care sa le duca unde trebuie. Numai ca vedeti dumneavoastra, mita minima era de 500.000 de lei vechi. Cand cineva a indraznit sa dea doar 200.000, doamnele s-au sesizat si s-au intors cu banii la pacienta in cauza pe care au intrebat-o daca este multumita de serviciile lor. Biata femeie a raspuns ca da, iar doamna i-a aruncat banii si a zis ca ea nu este si ca rudele sa faca bine si sa aduca ceva mai mult cand vin in vizita.

Aleg sa nu mai continui povestea, desi mai am cateva elemente picant de adaugat. Oamenii acestia intra in categoria „este inadmisibil”. Eu una nu stiu unde sa ii calific. Inteleg ca oamenii de stiinta pot explica fenomenul prin puterea contextului, si anume ca in momentul in care te confrunti cu anumite situatii, oricat de minunat ai fi, prin expunerea constanta la un anumit mediu ajungi sa te comporti adecvat mediului respectiv. Si sincer mi-e un pic frica de puterea asta a contextului si ce fel de om as deveni in anumite cazuri, insa nu pot scuza cruzimea in nici un fel.

Cam atat despre natura umana bancara si natura umana sanitara. Dragii mei, aveti legatura!

miercuri, 18 iulie 2007

Nedreptate

Cum se face ca din toti oamenii care ne inconjoara cel mai mult reusim sa-i ranim pe cei pe care-i iubim? De ce apropierea dintre oameni trebuie sa se razbune taman in felul asta? Ma rog, si pot sa o tin la infinit cu intrebarile care isi au diverse raspunsuri aproximative. Unul din ele provine clar dintr-un tipar comportamental bine inradacinat: de mici suntem invatati sa ne purtam frumos cu strainii, mama, sa nu ne faci de rusine, si uite asa ne insusim treptat notiunea de auto-control pana reusim sa-l stapanim definitiv. Doar ca auto-controlul cu strainii are drept revers lipsa de control cu cei foarte apropiati. Intr-o anumita masura e firesc, pentru ca alaturi de ei nu iti este frica si ai confortul de a fi exact asa cum esti tu. Dar asta nu ne da nici un drept sa dispunem de nervii si emotiile celuilalt. Pentru ca nimeni nu ramane neconditionat la nesfarsit, sau, daca in mod miraculos ramane, va avea sufletul franjuri. Si, din nou, nu e corect.

Pe de alta parte, nimeni nu ne invata cum trebuie sa ne purtam cu oamenii nostri de interior, cu cei fata de care nu folosim masca politetii. Si atunci fie reproducem modelul vazut in copilarie al unuia din parintii cu care ne identificam mai mult fie ne purtam cum ne vine in momentul respectiv. Teoretic, se poate argumenta ca nu ar trebui sa te invete nimeni cum sa te porti cu cei la care tii, ca lucrurile astea vin natural, ca te vei regla in functie de celalalt. Eu nu prea cred asta: te vei comporta in functie de cum esti tu, cu tot ce presupune fiinta ta. Te vei regla, e adevarat, cand vezi ca nu e comportamentul potrivit, dar pana sa iti dai seama de asta, trebuie sa gresesti de cateva ori ca sa asimilezi lectia si sa poti implementa masurile de rigoare. Uneori, s-ar putea sa fie prea tarziu si „daunele” produse sa fie prea mari ca sa mai poata fi ignorate sau reparate. Tot ce ne ramane de facut este sa rasturnam modelul comportamental, astfel incat sa nu ne mai permitem sa-i tratam pe oamenii de suflet mai rau decat pe straini. Mai ales, ca, de fapt, nici nu ne dorim asta si poate suferim la fel de mult ca cei pe care ii facem sa sufere.

P.S. Si cum oamenii sunt la fel pretutindeni, am adus si varianta rimata a povestii

There's one sad truth in life I've found
While journeying east and west -
The only folks we really wound
Are those we love the best.
We flatter those we scarcely know,
We please the fleeting guest,
And deal full many a thoughtless blow
To those who love us best.
Ella Wheeler Wilcox

marți, 17 iulie 2007

Azi ii las pe altii sa vorbeasca in locul meu


The Guy in the Glass
by Dale Wimbrow, (c) 1934

When you get what you want in your struggle for pelf (wealth),
And the world makes you King for a day,
Then go to the mirror and look at yourself,
And see what that guy has to say.

For it isn't your Father, or Mother, or Wife,
Who judgement upon you must pass.
The feller whose verdict counts most in your life
Is the guy staring back from the glass.

He's the feller to please, never mind all the rest,
For he's with you clear up to the end,
And you've passed your most dangerous, difficult test
If the guy in the glass is your friend.

You may be like Jack Horner and "chisel" a plum,
And think you're a wonderful guy,
But the man in the glass says you're only a bum
If you can't look him straight in the eye.

You can fool the whole world down the pathway of years,
And get pats on the back as you pass,
But your final reward will be heartaches and tears
If you've cheated the guy in the glass.


P.S. E adevarat ca ceilalti pot fi o oglinda foarte buna a noastra. Insa cea mai importanta parere din viata noastra este ceea ce credem noi despre noi. Fiindca, teoretic, noi stim mai bine cine suntem si daca vrem sa fim vazuti asa sau altfel sau, si mai important, daca vrem sa ramanem asa sau nu. Indiferent daca ne place sau nu de cel pe care il vedem in oglinda, el ne reprezinta. Daca ne place, e bine sa ne intrebam de ce si sa vedem daca e justificata atitudinea. Daca nu ne place, trebuie sa aplicam aceeasi procedura de investigare a corectitudinii atitudinii. Uneori, am impresia ca nici in oglinda nu stim sa ne uitam veritabil. Suntem contaminati fie de parerile celorlalti fie de ambitiile noastre care se potrivesc mai mult sau mai putin cu imaginea reflectata. Cert este ca ne ia mult timp sa ne cunoastem si mai ales sa ne acceptam. Va doresc curaj in acceptarea adevarului despre voi si perseverenta in drumul spre voi, cei adevarati, orice ar inseamna asta. In fond, sa nu uitam, nu suntem Dumnezeu. Desi ne ramane intotdeauna optiunea de a fi ingeri.

joi, 12 iulie 2007

Pe cale de disparitie

Nu stiu cum reactionati voi, dar eu inca mai sunt impresionata de faptele bune ale celorlalti fata de mine, mai ales daca sunt necunoscuti. De exemplu: vorbeam ieri la telefon cu o colega in proces de a-mi deveni prietena si ma plangeam de durerea de stomac ce ma perturba de cateva zile, cand o aud pe mama ei cum imi recomanda niste medicamente. Toate bune si frumoase pana aici. Nimic exceptional. Peste 5 ore primesc telefon de la colega Tinkerbell ca mama ei vrea sa stie cum ma simt. In modul cel mai firesc cu putinta, doamna Tinkerbell s-a interesat daca am luat medicamentele prevazute si m-a sfatuit ce teste medicale sa fac daca tot ma duc la doctor azi. A fost asa de draguta si de calda cu mine, o femeie pe care nu am vazut-o niciodata in viata mea. Raspunsul ei cand i-am multumit pentru atentie si grija a fost la fel de simplu: No, nu suport sa stiu ca cineva sufera cand totul se poate rezolva cu o tableta!

miercuri, 11 iulie 2007

Amintiri din copilărie


La insistenţele publicului, trebuie să impart cu voi o întâmplare de pe când aveam aproape 3 ani.

Eu sunt copil comunist, în sensul că mi-am petrecut copilăria în ultimii ani de dictatură ceauşistă. Probabil vă aduceţi aminte că pe vremea lui Ceauşescu existau foarte multe mijloace de propagandă. Cele mai la îndemână erau imaginile cu El sau cu Ea sau cu amândoi în fiecare sală de clasă, la începutul fiecărui manual şi chiar pe stradă în locuri strategice.

Revenind la amintirea mea, era o dimineaţă extrem de friguroasă de iarnă românească adevărată. Eram în braţele mamei care mă ducea la grădiniţă. Coboram din autobuz când la un moment dat am zărit portretul lui Ceauşescu pe clădirea gării din apropiere. Prompt, am întrebat-o pe mama: Dar tovarăşului (Nicolae Ceauşescu) nu îi este frig? Mama, ocupată ca toţi adulţii, nu mi-a răspuns fiindcă era adâncită în gândurile ei. Noroc cu ceilalţi cetăţeni din jurul nostru care au pufnit în ras la asemenea întrebare. Fără ei, această întâmplare nu ar fi fost consemnată în istoria familiei mele şi nu ar mai fi fost povestită acum.