Întâlnire cu H

E cinci. Alarma ceasului amenință liniștea casei cu ora de trezire. Nepotrivit de devreme pentru o duminică dimineață, îmi spun în timp ce cobor din pat. Mă mișc încet. Sunt obosită. Am petrecut o noapte ca în studenție frământând gânduri care mai de care mai tulburătoare întocmai ca înaintea unui examen important unde voiam să iau nota maximă. Atunci ca și acum am emoții. Azi mă întâlnesc cu H.

Mă îndrept spre bucătărie. Nici bine nu fac câțiva pași că îmi aduc aminte că nu am voie să mănânc nimic. Mă întorc la baie. Deschid robinetul. Din el apa curge la fel de înghețată ca aerul de februarie de afară. Îl închid la loc. Face prea mult zgomot și nu vreau să îl trezesc pe Vlad. Știe că azi urmează să mă întâlnesc cu H și are și el emoții.

Cu meticulozitate încep să mă îmbrac. Fiecare gest e însoțit de un efort de voință. Încerc să îmi întipăresc în minte ce voi purta de parcă ar avea vreo importanță. Nerăbdător cu întârzierile mele dintotdeauna Marius a abandonat așteptarea și a mers la mașină să o încălzească. Eu nu mă grăbesc. Privesc atent lucrurile din casă. Știu că nimic nu va mai fi la fel după întâlnirea cu H.

Pornim în tăcere. Și Marius are emoții. Ajungem la spital și o domnișoară nedormită, dar încă amabilă, ne întreabă cu ce ne poate ajuta. Am venit să nasc, răspund eu și verific pe fața ei să văd cât de firesc am reușit să spun asta. Așteptați un moment. Și emoțiile de la întâlnirea cu H sunt curând copleșite de un munte de hârtii de citit și semnat. Ce calmi sunteți, remarcă mirată asistenta. Alții au emoții și la al treilea și se agită.

În sfârșit ajung în camera mea. Totul e nou, plăcut aranjat și respiră a gânduri bune. Imediat mă întorc în timp la internarea mea în spitalul de stat de acum 2 ani. După ce am supraviețuit triajului de la Urgențe, sosesc în salon cu bagajul după mine, bagaj în care am înghesuit tot ce am fost sfătuită să aduc. Când aude că am venit să nasc, asistenta se uită la mine și mă întreabă: Unde să vă pun? Că nu mai avem paturi. Nu cred că i-am răspuns, fiindcă sincer nu îmi păsa unde o să stau. Eram prea bulversată de mesajele pe care Vlad mi le trimitea din cinci în cinci minute anunțându-mă că și-a început călătoria spre lumea de afară. Milostivă mi-a oferit scaunul ei de unde doctorul m-a ridicat repede.

A mai rămas puțin până la întâlnirea cu H. Sunt dusă în sala de operații. Una modernă din care nu mai îmi vine să fug așa cum aș fi vrut acum 2 ani și cum aș fi fugit dacă aș mai fi știut drumul înapoi. Doctorul mă ia în primire vesel ca de obicei. Ceilalți apreciază liniștea cu care primesc toate procedurile dinaintea intervenției. Îmi vine să îi întreb dar ce-ați vrea să fac, să plâng, să țip, să mă vait, să îmi frâng mâinile? M-ar ajuta la ceva? Nu găsesc o formulă elegantă așa că mă abțin.

Tot uitându-mă la neoanele din sală mi s-a făcut dor de asistenta de la Municipal care a stat la capul meu pe toată perioada operației și mi-a explicat fiecare etapă și m-a încurajat și pentru care recunoștința mea este fără limite. Țipătul de nota 10 al lui H m-a readus în prezent. Mă gândeam cât de brutal li se taie legătura cu mama chiar dacă aveau să o conștientizeze abia peste câteva luni. Și știam că nimeni nu le poate tăia mamelor cordonul ombilical pe care îl poartă cu sine în fiecare secundă a existenței lor.

Deci tu ești Horia! Arăți altfel. Altfel decât Vlad și altfel decât îmi imaginam. Și ești atât de mic: doar 49 de cm și 2 kg 750, exact cât estimase doctorul. Dar ești sănătos. Iar acest gând a pus pe fugă toate grijile din ultima lună când la fiecare control săptămânal doctorul era rezervat și ne spunea că Horia nu mai crește, dar să îi acordăm șansa de a se naște la termen. Uitate au fost toate nopțile în care mă obseda imaginea fetiței prizonieră în scaunul cu rotile pe care vreme de câteva săptămâni am zărit-o în parcul unde mergeam cu Vlad. Cu admirație mă gândeam la părinții ei care nu au izolat-o într-o cameră, ci o plimbau în fiecare zi, mereu îmbrăcată altfel, cu rochii în a căror frumusețe și delicatețe regăseai iubirea mamei. Și de fiecare dată mă întrebam: oare eu aș putea fi o mamă bună pentru un copil cu handicap ale cărui șanse de supraviețuire sunt foarte mici?

Am terminat. Totul e bine. Merge și al treilea, zise doctorul zâmbind. Sunteți glumeț, îi răspund eu și păstrez pentru altădată replica mea. Bănuiesc ce mă așteaptă așa că tot ce vreau acum este să mă odihnesc. De mâine îl voi lua pe Horia cu mine ca să ne cunoaștem mai bine și să ne împrietenim. Orele trec cuminți la spital. Durerea vine și pleacă. Rămâne bucuria de a-l vedea pe Horia sănătos. Încetul cu încetul mă obișnuiesc cu ideea că sunt și mama lui, nu doar a lui Vlad. Care Vlad mă așteaptă neliniștit și eu simt asta și nu mai vreau în spital. Curând asistenta mă anunță că putem pleca acasă. Acasă, murmur eu. Și știu că locul de unde plecasem acum cinci zile deja nu mai e la fel. Mă îndrept prudentă spre ieșire. Am emoții.

Vă rog, trei cartofi, pardon, copii!

De fiecare dată când ieșeam în parc cu pe atunci nou-născutul Horia și fratele lui Vlad, eram asaltată de tot felul de întrebări: Și când îl faceți pe al treilea? Cum, nu îl faceți pe al treilea? Vă mai trebuie și o fetiță. Sunteți așa drăguță, e păcat să nu aveți o fetiță, etc.

Nonșalanța cu care acești oameni mai adăgau un suflet în ecuație mă nedumerea. Aveam impresia că vorbesc despre cartofi și nu despre copii. Cu timpul am înțeles că încercau doar să își valideze propriile alegeri de a nu avea un al treilea sau chiar al doilea copil.

În aceeași ordine de idei, mă amuză la maxim credința populară conform căreia al treilea copil se crește singur. Îmi și imaginez o mamă cum se întoarce cu al treilea copil de la maternitate și îi zice: dragule, am înțeles că te descurci singur. Mâncarea e in frigider, patul în dormitorul mare, baia pe dreapta. Te pup că trebuie să fug repede la coafor.

Al treilea copil se crește singur la fel ca și primul sau al doilea, începând de la vârsta de 2-3 ani când devine mai independent fizic, începe să raționeze și să își gestioneze mai bine emoțiile. Până atunci, sunt câțiva ani de uzură fizică și psihică pe care, de obicei, mama îi suportă cel mai mult.

Așa că respect pentru mamele cu trei copii. Ele știu cel mai bine diferența dintre cartofi și copii.

Măreția unei mame

De multe ori merg pe stradă sau mă uit în oglindă și îmi zic: sunt mamă! Și parcă nu îmi vine să cred fiindcă în mintea mea imaginea mamei se asociază cu grandiosul. Însă măreția unei mame este de o discreție aproape dureroasă pe alocuri. O întrezărești în cearcănele născute din prea multele clipe de nesomn în care și-a legănat copilul cu vorbe de alint sau l-a vegheat în liniște. O ghicești din răbdarea cu care îl schimbă de scutece de nenumărate ori pe zi, din grația cu care îl îmbracă și îl dezbracă, din voioșia cu care îl hrănește. O intuiești în perseverența și fascinația cu care îl ajută pe puiul de om să descopere lumea cea mare și să o iubească întocmai ca pe o casă primitoare. O vezi în bucuria cu care întâmpină până și cel mai mic progres al copilului ei încurajându-l să vrea și să poată mai mult. O simți din lacrimile ei de fericire la succesele lui.

Este o măreție simplă, naturală și care nu caută laude. Pentru că, întrebată cum reușește să fie mereu acolo pentru copilul ei, orice mamă îți va răspunde invariabil: dar nu fac nimic deosebit, pur și simplu, sunt MAMĂ!

Ești pregătit să ai un copil?

Cine se așteaptă să se trezească într-o dimineață și să își spună gata, de azi sunt pregătit să am un copil este de o inocență simpatică.

Foarte mulți condiționează conceperea unui copil de consolidarea stării financiare sau de vechimea relației sau de actul căsătoriei sau de avansarea în carieră sau de o mie una alte motive.

De fapt, două lucruri sunt importante atunci când decizi să ai un copil:

1. dorința ambilor parteneri de a avea un copil. De obicei, femeia este cea care forțează momentul venirii pe lume a unui copil și nu este foarte indicat având în vedere că atât perioada sarcinii cât mai ales cea de după naștere sunt foarte solicitante fizic și psihic pentru femeie, iar partenerul ei trebuie să dea dovadă de foarte multă înțelegere și răbdare. Or dacă el nu avea dorința la fel de mare ca a ei, atunci va fi mai puțin dispus să îi ofere sprijinul de care are nevoie.

2. nivelul de maturitate al relației. Nu trebuie să ai un anumit număr de ani de relație pentru a fi gata pentru un nou membru. Este suficient să știi că poți avea încredere deplină în partener, că împărtășiți aceleași valori și că îl iubiți cu adevărat.

După aproape 8 luni de Vlad recomand aventura de a fi părinte pentru o mai bună cunoaștere de sine, o șansă de evoluție spirituală și nenumărate momente de fericire simplă ca râsul unui copil.

Puterea prezentului

To be free of time is to be free of the psychological need of past for your identity and future for your fulfillment. Eckhart Tolle

Este la modă acum în toate cărțile de autodezvoltare să fim sfătuiți să trăim în prezent. De fapt, cred că a fost la modă în toate epocile în care omenirea a cunoscut un progres remarcabil din punct de vedere economic și cultural. A se vedea dictonul latin Carpe diem.

A trăi în prezent pare cel mai simplu și mai firesc lucru pe care să-l facem. Dar dacă vă opriți un pic și vă analizați gândurile care vă trec chiar în acest moment prin cap veți vedea că parte din ele sunt orientate spre trecut și parte din ele spre viitor, prezentul fiind perceput ca un fel de obstacol între cele două.

Seria aceasta de impresii a pornit în timp ce citeam cartea lui Eckhart Tolle A New Earth. Cartea este mediocră, după părerea mea, poate și fiindcă mai citisem pe această temă, poate și fiindcă aveam așteptări foarte mari. Însă m-a pus din nou pe gânduri cum să fac să mă bucur de fiecare clipă a prezentului, dat fiind incertitudinea viitorului.

Astfel am realizat că există două situații de viață în care ființa umană reușește, deși mai corect ar fi, ar putea reuși, să trăiască în prezent: când te confrunți cu spectrul morții din cauza unei boli sau unui accident și când ai grijă de un copil mic. Nu toată lumea care se regăsește în aceste două ipostaze are capacitatea de-și aduna toate forțele pentru a face față situației și aici avem exemplul mamelor crizate care își terorizează copiii cu reproșuri, țipete și chiar și violență fizică. Acele femei nu au putut să își însușească noua identitate de mamă și să se bucure din plin de ea. Ele au rămas suspendate în trecut când poate aveau o slujbă interesantă sau, oricum, viața lor se desfășura altfel, și se gândesc cu groază că viitorul lor va însemna doar schimbat de scutece și hrănit copilul.

Când ai grijă de un bebeluș descoperi că nu mai ai timp să lâncezești în trecut și nici să proiectezi prea multe pentru viitor. El îți solicită atenția acum: îi este foame acum, este bolnav acum, are nevoie de nu știu ce acum, și tu ești singura în măsură să îi oferi toate acestea. Secretul pentru a nu fi copleșită de toate aceste urgențe ale copilului este de a te bucura acum că poți să faci asta pentru el. Odată ce te calmezi și nu te enervezi când plânge, ci îl înțelegi și îi acorzi asistența tehnică necesară, va începe o perioadă extraordinară în care clipele petrecute alături de copil se transformă din obligație în bucurie. Nu e ușor, dar atitudinea asta îți va permite să faci din fiecare schimbat de scutec o aventură, din fiecare hrănire a copilului o magie și din întreaga experiență de mamă o poveste cu final fericit.