În căutarea unui hobby

Moto: When a habit begins to cost money, it's called a hobby. Proverb evreiesc

Poate că şi voi ca şi mine nu aveţi un hobby. Poate că şi voi vă doriţi unul din varii motive:

• să aveţi un timp numai al vostru,
• să vă relaxaţi,
• să reuşiţi să vă descărcaţi emoţional,
• să învăţaţi să faceţi ceva nou,
• să evadaţi din cotidian,
• să întâlniţi oameni la fel ca voi.

Indiferent de motivul care v-a determinat să vă doriţi sau să căutaţi un hobby anume, este foarte important ca hobby-ul pe care îl alegeţi în final să nu fie întâmplător – faceţi şi voi ce fac prietenii voştri ca să socializaţi mai mult cu ei deşi activitatea în sine nu vă aduce mari satifsacţii, ci potrivit pentru voi, ceva ce v-ar putea face cu adevărat plăcere. De asemenea, e bine să nu fie un hobby care să necesite investiţii prea mari. Nu la început, cel puţin, fiindcă va fi demotivant şi ar fi păcat să rataţi un hobby doar pentru că aţi avut o strategie iniţială greşită.

Şi cum căutam eu hobby-ul cu lumânarea, că mi se părea că nu am niciunul, mai ales că nu pun blogul la socoteală la acest capitol, mi-am dat seama că am un hobby mai pământean, care nu consumă nici timp şi nici bani. În ultima vreme, îndeletnicirea mea preferată este de a spune câţi ani am şi de cât timp lucrez la actualul loc de muncă. Pentru că aceste două activităţi mărunte îmi oferă un spectru larg de reacţii umane care mă amuză şi relaxează. Nimeni nu crede că mă apropii de 30 de ani şi nimeni nu crede că am rezistat mai mult de 5 ani într-o multinaţională. Şi această surpriză pentru interlocutorii mei provoacă mii de gesturi şi vorbe interesante. Iar pentru mine este cel mai potrivit eşantion de cercetare a naturii umane.

Tu cât de bine îţi cunoşti părinţii?

Moto: There is no friendship, no love, like that of the parent for the child. Henry Ward Beecher

Cu mulţi ani în urmă, am realizat că mă raportam la părinţii mei ca la nişte fiinţe altfel decât ceilalţi. Dacă în copilăria mică trăiam cu impresia părinţii mei, eroii mei, capabili de a face orice, la vârsta tinereţii am constatat că aveam o relaţie unilaterală cu ei: părinţii dădeau şi eu luam, fără să mă gândesc o secundă dacă trebuie să ofer şi eu ceva în schimb. Mi se părea suficient că respectam ceea ce atunci mi se părea că sunt regulile lor absurde.

Cumva, în spaţiul nostru cultural, părinţii sunt nişte furnizori de resurse pentru copiii lor, resurse precum timp, bani, alte bunuri importante şi închinare totală a vieţii lor în slujba odraslelor. În Europa de Vest, de exemplu, copiii sunt copii până la vârsta maturităţii, moment din care părinţii îi sprijină mai degrabă moral decât altfel.

La noi, situaţia e diferită şi se aplică şi generaţiilor mai vechi, nu doar nouă. Ţin minte cum bunica ne trimitea pachete cu mâncare de la ţară, pe de o parte, fiindcă era comunism şi la oraş cu greu găseai o bucată de carne adevărată sau alte bunătăţi, pe de altă parte, pentru că simţea că este de datoria ei să îşi ajute cei trei copii atât timp cât va putea. Bunica mai e memorabilă în familia mea şi pentru urarea făcută tatălui meu la împlinirea vârstei de 50 de ani: De acum înainte cred că eşti mărişor şi te poţi descurca singur. Era o ironie, dar nu lipsită de adevăr, totuşi.

Abia după ce am plecat de acasă, m-am obişnuit cu ideea că părinţii mei sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care îi întâlnesc în fiecare zi. Că au aceleaşi nevoi de comunicare, de afiliere, de siguranţă, de afecţiune. De atunci, îi sun în fiecare zi. Uneori, vorbim doar cinci minute cât să ne convingem că suntem bine, alteori ne întindem la poveşti preţ de cel puţin o oră. Datorită acestei comunicări mai intense, am ajuns să îi înţeleg mai bine, să nu îi condamn pentru greşelile lor ca părinţi apărute din neştiinţă şi nu din lipsă de iubire şi să îmi fie mai drag de ei. În fond, nu iubim decât ceea ce cunoaştem, vorba lui Saint-Exupery.

Vă las cu un filmuleţ care vorbeşte despre relaţia părinţi-copii dintr-un unghi de vedere complet neglijat de aceştia din urmă. Cine are urechi să audă, cu siguranţă va auzi ce trebuie.

What is that? (Τι είναι αυτό;) 2007 from MovieTeller on Vimeo.

P.S. Mulţumesc Ancăi pentru film.

Primiţi cu criza?

Nu, nu primim, dar cum pe noi, muritorii de rând nu ne-a întrebat nimeni, iată-ne înghiţind cuminţi hapul amar al crizei financiare globale.

Lumea se plânge că prea se vorbeşte peste tot despre criză. Dar e firesc. E ca şi cum te-ai minuna că e frig iarna. Slavă Domnului că se vorbeşte despre criză, altfel am trăi în Zimbabwe şi nimeni nu ar vorbi despre foamete, deşi se moare pe capete din această cauză.

Important e să nu o iei razna la auzul cuvântului criză. Important este să îi înţelegi mecanismele cât de cât şi să îi anticipezi efectele. Şi mai ales să fii pregătit. Să te întrebi ce vei face dacă ţi-ai pierde slujba sau dacă România ar intra în colaps economic. Aceasta e versiunea mea extremă de criză. Las la o parte un posibil război pentru scenarii mai pesimiste.

Însă chiar dacă îmi trec toate astea prin cap nu mă apucă anxietatea sau incapacitatea de a acţiona. Dimpotrivă. Sunt mai liniştită pentru că înţeleg mai bine şi sunt oarecum mai pregătită. Sau cel puţin aşa mă iluzionez.

De ce vorbesc tare oamenii?

Mă încearcă de la o vreme întrebarea de ce vorbesc tare oamenii în public. Public însemnând pe stradă, la serviciu, în mijloacele de transport, la restaurant şi orice loc unde există posibilitatea de a întâlni alte fiinţe umane.

Am şi câteva explicaţii. Să îmi spuneţi dacă am nimerit bine.

1. Au probleme cu auzul. Nu se aud pe sine.

2. Au probleme şi mai mari cu stima de sine pe care nu o aud bine şi atunci vorbesc tare, doar-doar s-or face mai auziţi şi deci mai importanţi.

3. NU au probleme cu noi, cei care îi auzim, că altfel ar fi şi ei mai atenţi şi s-ar gândi că poate deranjează pe cineva.

Pot să înţeleg că tonul şi decibelii unei voci sunt condiţionaţi din punct de vedere cultural şi că, de exemplu, italienii sau grecii sunt foarte zgomotoşi. E clar că din unghiul ăsta suntem fraţi şi cu urmaşii romanilor şi cu urmaşii fanarioţilor.

Propun organizarea unor jocuri mai mult decât olimpice de vorbit tare. Măcar la ceva să mai fim şi noi fruntaşi.

E posibil să am eu urechile mai sensibile şi să mă afecteze în mod exagerat. Însă mi se pare suficient că trăiesc în Bucureşti unde mă trezesc şi mă culc în sunetul disperat al ambulanţelor, unde la fiecare colţ de stradă claxonează cineva, unde oamenii vorbesc la telefon atât de tare încât vor să scoată morţii din groapă şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.

Acest vorbit tare nu este decât un simptom al neputinţei societăţii noastre în evoluţia ei spre o altă civilizaţie. Care sper că va veni mai repede, până nu surzesc de tot în zgomotul acesta infernal.

Duminică seara

Seara de duminică e de relaxare pentru cei mai mulţi dintre noi sau de planificare a săptămânii pentru cei mai conştiincioşi.

Pentru cei care preferă prima variantă, am două oferte în program.

Prima, este vizionarea unui film care e un fel de preambul la un articol pe care îl voi scrie la un moment dat despre cele mai simple mecanisme ale fiinţei umane activate de trebuinţa de apartenenţă, afiliere şi afecţiune. În fond, tot ce ne dorim este să fim înţeleşi, acceptaţi şi iubiţi pentru ceea ce suntem. Scurt metrajul următor vorbeşte chiar despre acest lucru într-un mod hazliu, dar să nu vă lăsaţi păcăliţi de aerul aparent superficial.

A doua ofertă e un concurs de depistare a unor criminali ascunşi printre programatori. Poate că nu e cea mai indicată activitate de duminică, dar e un exerciţiu bun de cunoaştere a naturii umane. Eu am obţinut 10 din 10 la acest test. Sper că şi voi.

Iată şi link-ul: http://www.malevole.com/mv/misc/killerquiz/

Să aveţi o săptămână aşa cum vă doriţi!