România, mormonii şi recesiunea

Pe la omienouăsutenouăzecişipatru, pe când subsemnata era în plină naivitate romanţioasă adolescentină, liniştea urbei mele republicane fu perturbată de apariţia unor tineri blonzi, cu faţa albă ca spuma laptelui, costume impecabile, americani ce o mai rupeau şi pe româneşte. Bănuiesc că îi recunoaşteţi pe misionarii mormoni care la un moment invadaseră România ca pe un mare obiectiv strategic.

Iluziile de amor s-au dus pe aripile timpului, mintea mi-a revenit şi împreună cu ea şi întrebarea câţi români au fost convertiţi de aceşti băieţi? Şi cât a durat convertirea lor, după ce ajutoarele financiare s-au terminat şi românii au revenit la realităţile lor balcanice. Ar fi interesant de realizat un studiu sociologic pe tema aceasta. Fiindcă după revoluţie ţara noastră a devenit un teritoriu foarte tentant pentru numeroase culte religioase. Unele şi-au găsit adepţi pe termen scurt datorită avantajelor propuse. Altele au reuşit să îi fidelizeze pe oameni mai mult. Cum, ar fi o întrebare care merită să primească un răspuns.

Probabil peste câteva decenii când ne vom detaşa mai mult şi ne vom mai maturiza ca popor vom reuşi să realizăm studii despre noi, ca să ne cunoaştem mai bine ca popor, ca naţie, ca element geopolitic, etc. Popoarele, întocmai ca şi oamenii, trebuie să se cunoască foarte bine pentru a rezista presiunilor istoriei şi pentru a contribui la progresul lor.

Revenind la mormoni, aseară, pe o ploaie urâtă şi rece, doi misionari trăgeau după ei nişte bagaje imense, ca şi cum s-ar fi retras de pe un teritoriu unde invazia nu a reuşit. Şi mă întrebam dacă şi ei sunt afectaţi de criza economică. Pentru că tot acest misionarism costă destul de mult, nemaimenţionând preferinţa lor pentru poligamie, care trebuie să fie destul de costisitoare, mai ales în vremuri de restrişte.

De ce scriu despre ei? Pentru că am constatat aseară că uitasem de ei şi am realizat cât de flexibilă e memoria şi cât de uşor trecem peste anumite lucruri. Şi nu e prea înţelept în condiţiile în care România nu şi-a prea învăţat lecţiile trecutului.

Amos Oz

Moto: Literary and political work helps people to ged rid of stereotypes. Amos Oz

Nu ştiţi ce să mai citiţi? Vă recomand Cutia neagră a scriitorului israelian Amos Oz. Este un roman destul de vechi- a apărut în anul 1987 - dar absolut extraordinar. Pe copertă scria că nu-l poţi lăsa din mână până la sfârşit. Am râs, crezând că e o strategie de a-i face pe oameni să citească. Vă confirm că e într-adevăr foarte captivant, că oamenii ăia sunt atât de reali, încât dacă te uiţi în jur îi poţi vedea şi tocmai de aceea abia aştepţi să vezi care va fi soarta lor. Efectul este obţinut şi prin tehnica narativă, dar să nu intrăm în detalii tehnice. Oricum, este interesant de mutat perspectiva de cititor din spaţiul european în cel al Israelului. Veţi descoperi alte problematici, dar aceleaşi tipologii umane.

Personal, romanul mi-a aruncat cel puţin o provocare: răsturnarea paradigmei fericirii.

Citez:
"Desigur, nu ai uitat vestita lege din introducerea la Ana Karenina, când Tolstoi, învăluit într-o pelerină de o divinitate rustică [...] declară că toate familiile fericite se aseamănă între ele, pe când cele nenorocite sunt nenorocite fiecare în felul său. Am tot respectul faţă de Tolstoi, însă eu cred contrariul: majoritatea nenorociţilor se zbat în suferinţele lor conform aceleiaşi formule fixe [... ]. Pe când fericirea e un obiect fin şi rar, ca un fel de vază chinezească, iar puţinii care au ajuns la ea au gravat-o semn după semn, de-a lungul anilor, fiecare după propria imagine, după propriile măsuri, aşa încât nici o fericire nu seamănă cu alta. Iar când a fost turnată fericirea, s-au amestecat şi suferinţele şi umilirile, aşa cum aurul ar trebui să fie extras din mineralul brut. Există fericire pe lume, Alex, chiar dacă e efemeră ca un vis."

Mie mi-a schimbat modul de raportare la fericire şi la nefericire. Dacă vouă nu, nu e nimic. Sper măcar să vă placă scriitura lui Amos Oz.

Mandolina şi metroul

Natura umană din metroul bucureştean devine un subiect din ce în ce mai frecvent în conversaţiile utilizatorilor acestui mijloc de transport. De la o vreme, oamenii se poartă de parcă ar participa la competiţia vieţii lor care presupune călcatul cel mai frumos de picioare, înghiontitul cel mai artistic, punerea de obstacole eficiente în calea coborârii şi tot aşa.

Acelaşi metrou este şi scena pentru o formaţie care seamănă cu LaStrada, dar nu ştiu dacă e ea – o să mă informez şi o să vă spun. Băieţii ăştia transformă Piaţa Victoriei în altă lume. Nu ştiu câţi din cei care trec pe lângă ei, îi aud şi se lasă în voia muzicii, dar o astfel de statistică este lipsită de importanţă. Eu le mulţumesc pentru că de fiecare dată când sunt acolo îmi schimbă peisajul mental.

De dimineaţă, cuminţi, între două automate de Coca Cola, cu zeci de trecători grăbiţi în jur, cântau un tango. Soarele era prezent şi el. Pe măsură ce urcam treptele simţeam că urc de fapt o scară de lumină. Eram toată un zâmbet care poate nu ar fi fost acolo în lipsa muzicienilor cu mandolina din Piaţa Victoriei. Viaţa poate fi şi armonioasă, nu doar o probă de supravieţuire.

Cum ceri ajutor

Moto: Remember, if you ever need a helping hand, you'll find one at the end of your arm. . . As you grow older you will discover that you have two hands. One for helping yourself, the other for helping others. Audrey Hepburn

Pare simplu, nu? Ai o problemă, strigi după ajutor şi se rezolvă. Dar nu toate problemele sunt de genul ţeavă spartă care poate fi reparată de un instalator. Altele sunt mult mai subtile şi ţin de personalitatea noastră, de complexele şi frustrările din noi, de ambiţiile şi disperările noastre, de dorinţele şi neputinţele din dotare. Cum faci să semnalezi celorlalţi că tu ai o problemă şi mai ales că ai nevoie de ajutorul lor? Dacă joci cartea tristeţii şi a figurii întunecate, nu vei primi decât întrebări apocaliptice: aoleu, dar ce se întâmplă cu tine? şi sfaturi pe măsură: Nu mai fi aşa de negru că doar nu e sfârşitul lumii.

Uneori e greu să spui direct ce te doare astfel încât cei din jurul tău să te poată ajuta. Şi asta se întâmplă în principal din două motive. Primul, am fost educaţi într-o societate unde nu dădea bine să nu ştii, să nu poţi, era ruşine, erai judecat destul de nefavorabil. Al doilea, pentru că nici nu ştii foarte bine ce problemă ai şi de fapt ţi-ar trebui un ajutor care să dea de capăt iţelor încurcate ale minţii şi emoţiilor noastre.

Adesea presupunem că cei dragi nouă ne pot citi gândurile şi pot să ne dea o mână de ajutor fix când avem nevoie. Nu e chiar aşa. Mare mi-a fost surpriza când, în timp ce rememoram cu mama viaţa mea de studentă şi mă plângeam de emoţiile enorme pe care le trăiam înainte de fiecare examen, ea să îmi spună: Tu? Ai avut tu emoţii? Nu s-au văzut niciodată!!! Şi asta în condiţiile în care locuiam în aceeaşi casă. Şi deşi mi-am promis să nu uit ideea asta, că nimeni nu poate şti cu adevărat ce e în sufletul tău, pentru că nu are instrumentele necesare, mai îmi scapă din vedere uneori. Că, de, mă iau cu trăitul. Şi nu e bine. Tot eu sunt cea care sufăr. În plus, şi prietenii mei sunt împovăraţi pentru că le reproşez ceva ce le era imposibil să facă.

Bun. Am stabilit că e înţelept să cerem ajutor şi că cel mai simplu e să o facem direct, fără ascunzişuri. Întrebarea următoare ar fi cui. De regulă, celor mai apropiaţi. Ocazional, ar fi bine să mai schimbăm paradigma şi să cerem ajutor de specialitate şi nu mă refer aici doar la ajutorul psihologului, ci şi la ajutorul unui amic contabil sau economist dacă avem necazuri financiare de planificare sau investiţii, unui amic al altor amici care se ocupă de imobiliare, dacă vrem să închiriem sau să cumpărăm ceva, etc. E foarte important să nu ne limităm aria de căutare.

Dar cel mai important lucru este să ceri ceea ce ţi se poate oferi. Ştiu că abordarea aceasta pare ameninţătoare la adresa progresului, dar sunt sigură că e benefică nervilor. Cred că e cea mai mare greşeală pe care o fac femeile în privinţa bărbaţilor: le cer lucruri pe care aceştia nu sunt în stare să le ofere din cauza determinismului de ordin genetic şi cultural. Femeile înţeleg foarte greu că un bărbat, indiferent cât de minunat este şi oricât de mult le-ar iubi, este incapabil de anumite gesturi. El o să vină cu soluţii, foarte bune de altfel, pe când ea are nevoie să fie ţinută în braţe şi să i se valideze emoţiile. El nu o să ştie ce să facă cu o femeie prăbuşită emoţional, fiindcă lui nu prea i se întâmplă aşa ceva. Avea Stephen Covey un exemplu foarte bun în legătură cu principiul Harta nu este teritoriul, şi asta se aplică şi în cazul relaţiei dintre femei şi bărbaţi. El povestea cum că dacă te afli în Chicago şi ai harta oraşului Detroit, oricât de tare te-ai strădui şi oricât de pozitiv ai fi, nu vei putea ajunge la obiectivul propus (recunosc că nu mai ţin minte oraşele exact). Aşa şi cu femeile – ele au propria hartă după care se ghidează în relaţia cu el. La fel şi bărbaţii. Numai că hărţile respective au foarte puţine puncte în comun şi chiar dacă cei doi ajung să se cunoască foarte bine, ei vor judeca mereu în baza hărţii primare.

În concluzie, este responsabilitatea ta să ceri ajutor atunci când ai nevoie, este datoria ta faţă de tine. Nu îi judeca prea tare pe ceilalţi dacă nu reuşesc să îţi ofere sprijinul întocmai cum sau când voiai. Cu siguranţă, fac mult mai mult pentru tine decât îţi dai tu seama în focul problemei sau al supărării. Ajutorul se cere şi se primeşte cu răbdare şi toleranţă.

Later edit: Ajutorul se oferă cu la fel de multă răbdare şi toleranţă.

Fără titlu

Moto: Success is not a matter of luck – it begins with a clear goal and well-thought out plan. If you follow your plan and are not put off by setbacks, you will get where you want to be.

Cu ceva timp în urmă a circulat pe mail un document interesant intitulat Manifestul succesului. Acesta cuprindea 200 de idei simple pentru a avea o viaţă complexă şi împlinită. De departe, sfatul cel mai important mi se pare următorul: Nu lăsa ca lucrurile care contează cel mai mult în viaţa ta să depindă de cele care contează cel mai puţin. În fiecare zi, fă-ţi timp să te întrebi dacă "astfel îţi foloseşti la maxim timpul şi energia." Gestionarea timpului înseamnă gestionarea vieţii, aşa că păzeşte-ţi timpul cu mare grijă.

De ce mi se pare important? Fiindcă eu fac complet invers. Şi pentru că nu cred că suntem chiar atât de unici pe cât ni se pare, sunt convinsă că mai sunt şi alţii ca mine.

Încerc să mă dumiresc de ce nu sunt în stare. Să o luăm pe căprării:

1. sunt obişnuită să trăiesc la întâmplare. Atâta timp cât am studiat, reperele mele constau în a da la liceu, la facultate, diverse examene, licenţă, masterat, etc. Apoi m-am angajat şi soarele în jurul căruia mă rotesc este serviciul. El mă epuizează şi atunci trăiesc printre picături, adică în momentele în care nu sunt la serviciu. Numai că eu ar trebui să fiu soarele meu, indiferent de situaţia de viaţă în care mă voi afla.

2. îmi lipseşte viziunea de ansamblu şi mi se pare că va exista mereu un mâine. Şi dacă nu va fi aşa? Ar trebui să pot vedea viaţa la scară mare, cu un plan adecvat personalităţii mele, cu o succesiune de obiective de îndeplinit şi etape intermediare de progres. Nu trebuie să fie un plan definitiv, ci unul în permanentă schimbare pentru a ţine pasul cu schimbarea de vârstă, statut social şi ce mai vreţi voi. Probabil aşa mi-aş da seama spre ce mă îndrept, nu doar înspre un viitor luminos, cum mă păcălesc în prezent, şi mi-aş folosi cu înţelepciune resursele din dotare, inclusiv resursa timp.

3. vă las pe voi să mă ajutaţi la punctul trei.

P.S. Pentru o "minte" de ajutor, puteţi citi şi articolele lui Dragoş Mănac, dacă nu o faceţi deja, începând cu http://www.manac.ro/2008/09/12/teoria-egoismului/.