Ştirea mută

V-aţi uitat vreodată la televizor fără sonor? Sper să răspundeţi da. Dacă nu, nu-i nimic, mai aveţi timp. Trebuie să încercaţi neapărat. E un exerciţiu excelent de atenţie şi imaginaţie. De exemplu, am urmărit o întreagă emisiune Profesioniştii fără să aud nimic din ea. Din fericire, invitat era ambasadorul Germaniei şi deci exista subtitrare. Însă marea provocare a fost să înţeleg ce spune Eugenia Vodă pentru că ea vorbea în română. Şi am reuşit aproape tot, cu excepţia câtorva cuvinte. Şi asta pentru că domnia sa are o dicţie impecabilă. Fantastică, de-a dreptul.

De ce îmi place să mai domolesc volumul? Pentru că în momentul în care simţul auzului nu mai este conectat, focusul se mută pe non-verbal. Şi e foarte interesant de urmărit jocul interlocutorilor. Asta în cazul în care vă dă târcoale aceeaşi curiozitate care nu mă lasă în pace pe mine: să descopăr fiinţa umană sub toate faţetele ei.

Astăzi, cum stăteam cuminte pe scaun înainte să intru la doctor, m-a frapat paradoxul de a fi într-o sală de aşteptare plină de oameni care se uitau la o televiziune de ştiri românească cu volumul zero. Mi s-a părut amuzant să nu ai alte indicii despre ceea ce vezi decât expresia prezentatorului, imaginile şi eventual câteva titluri mai mult sau mai puţin bombastice. În acelaşi timp, mi s-a părut şi un exerciţiu foarte interesant, un fel de gimnastică mentală. Data viitoare când daţi drumul la ştiri, reduceţi volumul şi vedeţi ce se întâmplă. Nu uitaţi să îmi spuneţi şi mie.

Creştinism şi „afacerism”

Moto: Dacă oportunităţile nu-ţi bat la uşă, atunci construieşte o uşă la care ar putea bate!

„Bate şi ţi se va deschide”, „Cere şi ţi se va da” sunt doar câteva din maximele lui Iisus intrate deja în vorbirea curentă. Mai mult decât atât, în această lume condusă de business la superlativ, principiul pe care se sprijină aceste cuvinte e mai mult decât folositor.

Apropo, îmi place cum ne iluzionăm când considerăm că abia acum banul a cucerit lumea. El a fost din toate timpurile factorul cel mai important pentru că acordă putere. Marile descoperiri geografice s-au făcut pentru sporirea resurselor şi consolidarea poziţiei politice şi financiare a ţărilor respective şi nu doar din avântul cunoaşterii.

Revin la sfaturile lui Iisus care acum se găsesc în toate cărţile de management şi antreprenoriat. You just have to ask, spun acestea. Adică exact ce spunea şi Iisus. „Cere şi ţi se va da.” Cere un răspuns şi vei primi o soluţie. Cere o amânare a termenelor limită, o eşalonare a plăţilor, o reorganizare a contractelor şi vei obţine profitul/succesul/rezultatul dorit. „Bate şi ţi se va deschide”. Bate la uşa altor produse, a altor nevoi ale consumatorilor şi aceştia te vor primi în casa lor.

Mi-am amintit de toate acestea în timp ce căutam o colegă în biroul nostru răspândit pe 6 etaje. Mă instruise clar cum să ajung la ea: cum intri, o iei la stânga. Am intrat, m-am îndreptat spre stânga şi am văzut o uşă. Şi pentru că aveam în minte organizarea birourilor de la alte etaje, am considerat că e o uşă de ieşire, aşa că am luat-o la dreapta. Evident, am greşit. Colega mea se afla în camera din spatele uşii respective. Dacă aş fi continuat să merg drept înainte, aşa cum îmi explicase, şi aş fi bătut la uşă, aş fi ajuns mai repede. Cel puţin, am întrebat o altă colegă unde o puteam găsi pe cea căutată. Dar nu mai bine băteam la uşă din prima?

Părinţii mei, copiii mei

Moto: To maintain a joyful family requires much from both the parents and the children. Each member of the family has to become, in a special way, the servant of the others. Papa Ioan Paul al II-lea

Am avut noroc. Provin dintr-o familie moderat disfuncţională. Pornesc de la premisa că toate familiile sunt disfuncţionale. Tind să fiu de acord cu ea în baza a ceea ce văd în fiecare zi în jurul meu. Cum spuneam, am avut noroc, pentru că totuşi am o relaţie bună cu părinţii mei. E adevărat că a trebuit să trec peste turbulenţele adolescenţei şi peste o suspiciune de cancer a mamei mele pentru a deveni mult mai tolerantă în relaţia cu ei. Am realizat atunci la 22 de ani cât timp am aşteptat rezultatul biopsiei că părinţii sunt oarecum mai fragili decât noi. Că sunt mai obosiţi de viaţă şi mai încărcaţi de responsabilităţi. Că sunt fixaţi în tiparele comportamentale pe care le-au exersat toată viaţa. Mi-am dat seama că ar fi fost o prostie să le cer să se schimbe drastic. În schimb, am adoptat o altă tactică. Mi-am pus ochelarii cu lentile roz şi m-am axat să văd la părinţii mei toate acele lucruri pentru care trebuie să le fiu recunoscătoare: iubirea lor, valorile şi principiile insuflate, amintirile noastre frumoase. Resturile urâte au fost reduse, neabandonând totuşi ideea de a-i face să se dezbare de anumite chestii. Dar am încetat să îi mai condamn pentru diverse. E foarte simplu să dai vina pe părinţi pentru tot, însă e mult mai complicat să iei ce e mai bun de la ei şi să arunci neghina. Cert este că din acel moment relaţia noastră s-a îmbunătăţit fantastic. De atunci, nu am mai avut niciodată nicio criză, deşi am fi putut. De atunci, mă încearcă sentimentul că mi-am adoptat părinţii, că au devenit copiii mei. Am aceeaşi indulgenţă ca şi în cazul copiiilor. Am aceeaşi bucurie pentru tot ceea ce fac exact ca atunci când asişti la primii paşi. Am aceeaşi nelinişte când se îmbolnăvesc ca atunci când nu dormeau nopţile ca să aibă grijă de mine.

Nu ştiu dacă strategia asta dă roade şi în cazul altor familii cu situaţii mai complicate. Tot ce ştiu este că eu nu pot trăi fără să fiu în armonie cu părinţii mei. Probabil şi pentru că sunt singură la părinţi şi atunci ei au fost principala mea realitate. Şi mai ştiu că merită făcut orice efort pentru obţinerea echilibrului dintre copii şi părinţi, fie dintr-o parte, fie din cealaltă.

Moartea

Faptul că am decis să aduc puţin în discuţie moarte nu înseamnă nici că sunt deprimată, nici că am gânduri sinucigaşe, nici vreo altă bazaconie de acest fel. Articolul marchează simplu nişte schimbări prin care trec cu privire la înţelegerea şi acceptarea vieţii şi a morţii.

De fapt, făcându-mi curăţenie prin fişierele din calculator, am dat peste o "poezie" care m-a marcat profund, ceva gen momentul de iluminare din zen. Ţin minte că eram la birou în mijlocul telefoanelor şi tastaturilor dezlănţuite când o prietenă filolog mi-a trimis predica-poezie. Am citit-o repede, nu pentru că mă grăbeam, ci pentru că nu îmi venea să cred că poţi vorbi despre moarte şi mai ales despre efectele ei asupra celorlalţi simplu, fără patetisme şi lacrimi inutile.

Nu există o concluzie, mai degrabă un final deschis şi enervant, aşa ca în povestirile zen.

Death is nothing at all. It does not count.

I have only slipped away into the next room. Nothing has happened.
Everything remains exactly as it was.

I am I, and you are you, and the old life that we lived so fondly together is untouched, unchanged.

Whatever we were to each other, that we are still.
Call me by the old familiar name.

Speak of me in the easy way which you always used.

Put no difference into your tone.

Wear no forced air of solemnity or sorrow.

Laugh as we always laughed at the little jokes that we enjoyed together.

Play, smile, think of me, pray for me.

Let my name be ever the household word that it always was.

Let it be spoken without an effort, without the ghost of a shadow upon it.

Life means all that it ever meant. It is the same as it ever was.

There is absolute and unbroken continuity.

What is this death but a negligible accident?

Why should I be out of mind because I am out of sight?

I am but waiting for you,

for an interval,

somewhere very near,

just round the corner.

All is well.

Henry Scott Holland

Spune nu

Moto: The art of leadership is saying no, not saying yes. It is very easy to say yes. Tony Blair

Una din problemele cu care eu şi ceilalţi membri mai generoşi ai familiei mele ne confruntăm frecvent este incapacitatea de a spune NU. Şi asta pentru că noi considerăm că e un act de egoism să refuzi pe cineva, că e o dovadă clară că interesele noastre sunt mai presus de interesele altcuiva şi asta nu e frumos, creştineşte, etc.

La unii dintre noi, fenomenul a ajuns să fie patologic, astfel încât tot timpul suntem la dispoziţia cuiva. Asta până când ne este pusă în pericol sănătatea sau viaţa şi devenim incapabili fizic de a mai sări în ajutorul oricui. La alţii, fenomenul e mai subtil şi se manifestă numai faţă de un număr restrâns de persoane, părinţi, iubiţi, etc.

Înainte să mă apuc de scris credeam că articolul va fi unul de self-help în care să dau sfaturi din experienţa mea şi a altora despre cum să spui nu, cum să îţi creşti stima de sine şi persoana ta să capete mai multă importanţă decât a celorlalţi, despre cum să înfrângi sentimentul de vinovăţie care te bântuie în cazul în care refuzi pe cineva. Între timp, m-am răzgândit. Poate fiindcă au trecut câteva ore de când am întrerupt scrierea articolului. Poate fiindcă am ieşit din starea sfătoasă şi sunt într-una mai belicoasă.

Mesajul de fond rămâne acelaşi: spune nu atunci când ai motive întemeiate să nu spui da. Şi mai ales spune nu, după ce ai luat în calcul şi efectul refuzului tău asupra celuilalt.