Hoţii de vise

Moto: There are some people who live in a dream world, and there are some who face reality; and then there are those who turn one into the other. Desiderius Erasmus

Uneori oamenii care îţi dăruiesc cele mai frumoase vise reuşesc să te şi deposedeze de ele scurt şi sec. Fără voie, visul se retrage ca un val în reflux. Fără ştire, te adăposteşti şi tu în coaja de nucă a mecanismelor de apărare.

Mă întreb dacă există pe undeva vreun dulap imens care să adăpostească visele ratate din diverse motive. Ikea ar trebui să vândă un astfel de dulap. Sau mai bine, un birou al viselor pierdute – găsitorului recompensă.

Oricare ar fi cauzele, indiferent cine are dreptatea de partea lui, un vis anesteziat e un vis mai greu de reînviat. Sunt un om al viselor şi de fiecare dată când se întâmplă să mai pierd unul pe drum simt aşa o durere de parcă aş fi lipsită de prezenţa cuiva foarte drag.

Poate ar trebui să inventăm o poliţie împotriva furtului de vise – mă amuz deja gândindu-mă care ar fi metoda lor de instruire. Cea mai grea infracţiune rămâne cea în care îţi furi singur visele şi răspundeţi-vă sincer de câte ori nu aţi trecut prin asta.

Un înţelept contemporan spunea că atunci când visezi singur, e doar un vis, iar când visezi împreună cu alţii e începutul realităţii. Singuri sau împreună, important e să visăm.

Crima la adresa trairii

Doamnelor si domnilor, cetateni ai planetei, se pare ca sufar de o boala grava, posibil incurabila si in orice caz impardonabila: uit sa traiesc.

Fac ce fac si uit sa traiesc. Da, ma implic in tot felul de actiuni, sunt oarecum activa, dar nu imi aduc mie atata valoare pe cat as avea nevoie. Fac ceea ce trebuie si de cele mai multe ori trebuie nu coincide cu ce vreau sau am nevoie cu adevarat.

Stiu toate solutiile aplicabile acestui caz rusinos de netraire si totusi nu le iau in seama. Cu atat mai mult nu inteleg cum pot sa le ignor avand in vedere ca aceasta chestiune imi aduce si anumite prejudicii.

Doamnelor si domnilor, cetateni ai planetei, totusi ce e de facut?

Opriţi timpul

Moto: You will never find time for anything. If you want time you must make it. Charles Buxton

Ieri în drum spre casă cum mă uitam aşa la întâmplare redactând în minte ce mai aveam de făcut până la sfârşitul zilei am remarcat o doamnă care se uita cu insistenţă la telefonul ei mobil. Era aşa de absorbită de telefon încât nu m-am putut abţine să nu investighez de ce. Femeia nu se uita nici la poze, nu citea nici mesaje, pur şi simplu urmărea cu sufletul la gură trecerea timpului. Părea că toată fiinţa ei e stăpânită de secundele care treceau rapid la concurenţă cu viteza metroului.

Am coborât şi am lăsat-o fixând la fel de puternic ecranul telefonului. Mă întreb dacă face asta în fiecare zi sau azi am asistat la o excepţie. Poate se grăbea undeva, poate nu. Faţa ei purta liniştea resemnată a românului mediu.

Matusa mea, toamna

Privesc in ochi toamna. E o doamna bine, imbracata elegant si asortat. Poarta un costum maro sobru. De, trebuie sa respecte codul vestimentar. Plus siretlicurile adulmecate de oameni conform carora culorile transmit ele mesaje. Si deci trebuie sa proiectezi o anumita culoare ca sa dai bine, adica sa arati energic, intreprinzator, cu bune aptitudini de comunicare si un pic de simt al umorului. Nu prea mult, ca deranjeaza. O fi vreun semn de inteligenta, cine stie?

Insa doamna noastra are o anumita varsta. Nu-i mai pasa de aparente. Macar asta sa-si permita acum. Nu va imaginati ca e foarte batrana, doamne fereste. Nu s-ar potrivi cu mitul asta al tineretii fara batranete aduse pana la extrem de industria cosmetica. Desi toamna nu e batrana, toamna mi se face frica de batranete. Imi cercetez bine ridurile: la drept vorbind alcatuiesc o arhitectura foarte interesanta. Imi vin bine culmea, ma personalizeaza si imi pot reconstrui istoria pe baza lor. Dar ma enerveaza cumplit, pentru ca am fost invatata ca ridurile sunt nedorite, ca barbatii fug de o femeie cu riduri, ca de altfel si angajatorii.

De sub pardesiul de frunze, toamna zambea la enervarile mele. Am realizat ca, de fapt, toamna e matusa mea. Nici prea tanara, nici prea batrana, o femeie care si-a invatat bine lectiile primite pana acum. In fiecare an, draga de ea, vine sa ma imbie sa traiesc. Sa masor bine timpul. Sa nu-l calc in picioare ca s-ar putea sa ma calce si el. Sa ma uit mai frumos la celalalt ca s-ar putea sa nu-l mai intalnesc niciodata. In suferinta, sa am demnitatea copacului care se trezeste dezgolit si lipsit de aparare in fata gerului. In bucurie, sa am gratia frunzelor care ating pamantul. Sa iau de la oameni ce pot si sa le dau mai mult decat pot. Sa nu fac risipa nici de lacrimi, nici de rasete. Sa nu cantaresc nici fericirea, nici tristetea, ci sa mi le asum. Sa am mereu spatele drept si privirea inainte ca sa pot ajunge cu demnitate si luciditate acolo unde imi doresc. Iar, in final, sa imi pastrez reverenta fata de viata.

Unde sunt fricile de altadata?

Nevrotismul actual din Bucuresti te poate dobori destul de usor sau cel putin deforma pe viata pentru ca e un mediu propice pentru aparitia si dezvoltarea multor frici. Si cum tocmai sunt in curs de dobandire a unor frici noi, intr-o zi am avut revelatia fricilor din copilarie pe care le-am lasat de izbeliste, ca doar asta inseamna maturizarea.

Mi-e dor sa mai imi fie teama ca nu voi creste niciodata mare si ca voi ramane mereu mica, mica. Pe atunci, copilaria era un univers restrans, puternic marcat de regulile adultului care parea a intruni toate calitatile supereroului. Ce n-as da sa mai traiesc spaima ca voi fi singura exceptie la procesul de cadere al dintilor si ca mie nu imi vor mai creste la loc si voi fi stirba pe vecie. Sau teama ca daca inchid ochii noaptea din dulap ies balauri, vrajitoare si alti monstri. Mai tineti minte cum simteati ca daca mama sau tata va dau drumul la mana, ceva rau o sa vi se intample, chiar daca habar nu aveati ce inseamna raul? Ma amuz si acum amintindu-mi cat de posibil mi se parea ca Baba Cloanta sa vina sa ma ia daca nu sunt cuminte. Ce frica frumoasa mai era si teama ca daca ma trezesc o sa mi se termine visul si ca daca mai dorm visul va continua la nesfarsit.

Acum sunt probabil purtatoarea acelorasi frici, doar ca mai rafinate. Fiindca totusi dintii adevarati au aparut asa cum era in planul de evolutie, mi-e teama sa nu-i pierd si sa devin stirba din nou. Inca mi-e teama ca daca inchid ochii o sa imi aduc aminte de toate lucrurile neplacute care mi s-au intamplat mie sau altora, monstrii mei din prezent care ma consuma nedorit de mult. Spaima de a nu creste mare s-a inversat si a devenit spaima de a creste prea mare si de a ma indeparta de fetita aia careia ii era frica de tot felul de chestii, fara sa fie vreo nevricoasa, ci dimpotriva un copil calm si linistit. Fricile care imi dau ghes acum sunt mult mai concrete. Teama ca nu imi voi putea plati facturile, teama ca nu voi reusi in viata, teama ca dimineata cand ma trezesc visele mele dispar ca si cum n-ar fi fost.

Daca ar fi sa gasesc un motiv pentru care iubesc viata ar fi probabil pentru curajul care vine odata cu varsta, curajul de a iti imblanzi fricile, curajul de a fi om adevarat. Noroc ca exista un program automat al curajului care nu te lasa sa renunti sau sa cazi prada nici macar unor vremuri asa lipsite de sens ca cele in care ne zbatem sa traim.