E vară. Mă joc liniștită în curtea bunicii. La nici cei 3 ani ai mei iarba înviorată de ploaia căzută peste noapte mi se pare magică și cât mine de mare. Într-o pungă de hârtie am niște bomboane cumpărate de la Cooperativa din sat. Le mănânc mai întâi pe cele verzi și le las la urmă pe cele maro care sunt preferatele mele. Văzând că e rost de mâncare pisoiul îmi face o vizită. Ghinion! N-are Oana bambane, îi spun deschizându-mi palmele pentru a-l convinge. Pisoiul insistă. Îl mângâi și degetele mele lipicioase de la bomboane se colorează cu blana lui gri.
Bunica apare grăbită cu o găleată în mână. Iese la poartă unde bunicul a așezat special fântâna ca toată lumea să poată să ia câtă apă poftește. Doar Dumnezeu a lăsat-o tuturor și este suficientă pentru toată lumea. O vecină o salută: Hai, grăbește-te, că îți vin copiii! Tocmai m-am întâlnit cu ei pe drum. Apoi îmi zâmbește: vino la gard să îi vezi pe mama și tata! Se întoarce imediat și își continuă drumul spre casa ei din deal.
De dus m-aș fi dus la gard chiar dacă bunica nu îmi dădea voie, dar nu știam ce înseamnă mama și tata. Înțelegeam că e ceva bun, doar vecina zâmbise, dar eram complet nelămurită ce treabă au oamenii aceia cu mine. La scurt timp o femeie măruntă și blondă deschide poarta. În spatele ei un bărbat înalt, voinic și foarte brunet vine încărcat de bagaje. Femeia se îndreaptă direct spre mine. Mă ia în brațe și simt cum lacrimile ei îmi cad pe haine și pe piele: Oana, sunt eu mama! și plânge așa de tare că parcă mă îndeamnă și pe mine.
Brusc se oprește din plâns și începe să o certe pe bunica: tu n-ai văzut ce murdară e pe mâini? Și du de-aici pisoiul ăsta jigărit! Bunica nu îi răspunde nimic. Doar ia pisoiul cu o mână și îl închide în curtea cu animale. Femeia vine cu o cană de apă să mă spele. Mergem împreună în casă. Vrea să îmi arate ce mi-a adus. Deschide dulapul să aranjeze niște lucruri și se pune iar pe plâns după care strigă la bunica: dar de ce n-ai îmbrăcat-o pe Oana cu hainele astea?, arătând spre pachete întregi cu rochii și bluze cochete. Acum i-au rămas mici. Unde s-o îmbrac, mamă, aici la țară? Crezi că-i ca la tine la oraș? Puteai să-mi spui ca să îi trimit altceva...Bunica dispare iar fără să mai răspundă.
Ne ducem la masă. Bărbatul se apropie de mine și mă cheamă la el. Mă ascund în brațele femeii de care a început să îmi placă: miroase a flori proaspete, are vocea blândă și se uită frumos la mine. E rândul meu să plâng. Bărbatul încearcă să mă liniștească. Zice că e tata și nu am de ce să mă sperii. Plâng și mai tare. Necăjit se așează la locul lui. Vor trece câteva luni până când să vorbesc cu el și aproape un an până să îi spun tată.
Deodată femeia îi spune bunicii: am venit să o luăm pe Oana acasă. Și întorcându-se spre mine îmi spune cu căldură: Oana, o să vii cu noi la oraș. O să vezi, o să îți placă mult. Încep din nou să plâng. Femeia vrea să mă ia în brațe, dar nu o las. Mă duc la bunica: mama, eu vreau să rămân cu tine!
