M-a făcut mama jongler

Moto: The trick to juggling is determining which balls are made of rubber and which ones are made of glass.

Pe noi toţi, de altfel, dacă vă vine să credeţi.

Cum îmi coboram picioarele delicate de cuzubella din pat pe la trei noaptea confruntată cu o neaşteptată inundaţie, am avut o nebănuită revelaţie în timp ce strângeam cu frenezie apa din toată casa şi mă gândeam la toate obligaţiile din timpul zilei pe care trebuia să le onorez: serviciu, un interviu pentru un alt post, participarea la cursurile de masterat.

Am înţeles că nu sunt decât un jongler la începutul carierei care îşi mai permite uneori să scape din mâini obiectele cu care jonglează. Pentru că jonglăm cu viaţa, cu moartea, cu alegerile pe care le facem, cu sentimentele care ne cuprind, cu gândurile care nu ne lasă în pace. Jonglăm cu naturaleţe. Jonglăm fără să ştim că jonglăm. Jonglăm fără să realizăm cât de greu e să jonglezi.

Din când în când ne înlocuim unele mingi – vise neîmplinite - sau adăugăm altele mai grele – ne alegem cariera, ne schimbăm cariera, devenim directori, ne căsătorim, facem copii. Jonglăm în continuare cu perseverenţă sau poate de frica de a nu fi scos din joc. Ştii că e periculos să scapi din mingi fiindcă asta te-ar destabiliza. Aşa că fiecare îşi stabileşte pentru el numărul acceptabil de mingi pe care le poate scăpa fără efecte negative.

Trebuie să plec acum. Mingea blog se odihneşte puţin. Mă duc să îmi jonglez în continuare viaţa.

Datoria

Moto: Când munceşti, joacă-te. Munca, dacă este o datorie, te ucide. Max Jacob

Marea majoritate a oamenilor urăsc conceptul de datorie. Urâm să ne facem datoria pentru că ea ajunge să ne controleze viaţa în aşa măsură încât noi acţionăm în virtutea datoriei şi nu a dorinţelor noastre adevărate.

Eu am descoperit că există pe lumea asta o creatură a cărei singură fericire este să îşi facă datoria. Nume de cod Câinele în uniformă.

E chiar un câine de talie mică şi lăţos, un amestec simpatic de rase. Poartă o uniformă: o vestuţă gri cu roşu din care îi iese blăniţa. E prea mic pentru a fi câine de pază şi totuşi asta face cu destoinicie în fiecare zi, cu mai mare elan dimineaţa, că, de, are forţe proaspete. Păzeşte o clădire multifuncţională. Este de departe cea mai activă creatură din clădirea respectivă. Nu vă puteţi imagina cu câtă energie se repede asupra maşinilor care i-ar putea invada teritoriul. Neobosit, patrulează dintr-o parte în alta pentru a se asigura că nu există intruşi.

E simpatic pentru că pare foarte implicat în ceea ce face. Sincer, eu l-aş alege angajatul anului, nu că ar produce mari avantaje, dar are atitudinea potrivită. Nu am uitat că vorbesc despre un câine, relaxaţi-vă. Însă este un câine care mă fascinează de fiecare dată cu entuziasmul lui. El nu are crize, nu trece prin depresii, el îşi face datoria. Asta e tot.

Hoţii de vise

Moto: There are some people who live in a dream world, and there are some who face reality; and then there are those who turn one into the other. Desiderius Erasmus

Uneori oamenii care îţi dăruiesc cele mai frumoase vise reuşesc să te şi deposedeze de ele scurt şi sec. Fără voie, visul se retrage ca un val în reflux. Fără ştire, te adăposteşti şi tu în coaja de nucă a mecanismelor de apărare.

Mă întreb dacă există pe undeva vreun dulap imens care să adăpostească visele ratate din diverse motive. Ikea ar trebui să vândă un astfel de dulap. Sau mai bine, un birou al viselor pierdute – găsitorului recompensă.

Oricare ar fi cauzele, indiferent cine are dreptatea de partea lui, un vis anesteziat e un vis mai greu de reînviat. Sunt un om al viselor şi de fiecare dată când se întâmplă să mai pierd unul pe drum simt aşa o durere de parcă aş fi lipsită de prezenţa cuiva foarte drag.

Poate ar trebui să inventăm o poliţie împotriva furtului de vise – mă amuz deja gândindu-mă care ar fi metoda lor de instruire. Cea mai grea infracţiune rămâne cea în care îţi furi singur visele şi răspundeţi-vă sincer de câte ori nu aţi trecut prin asta.

Un înţelept contemporan spunea că atunci când visezi singur, e doar un vis, iar când visezi împreună cu alţii e începutul realităţii. Singuri sau împreună, important e să visăm.

Crima la adresa trairii

Doamnelor si domnilor, cetateni ai planetei, se pare ca sufar de o boala grava, posibil incurabila si in orice caz impardonabila: uit sa traiesc.

Fac ce fac si uit sa traiesc. Da, ma implic in tot felul de actiuni, sunt oarecum activa, dar nu imi aduc mie atata valoare pe cat as avea nevoie. Fac ceea ce trebuie si de cele mai multe ori trebuie nu coincide cu ce vreau sau am nevoie cu adevarat.

Stiu toate solutiile aplicabile acestui caz rusinos de netraire si totusi nu le iau in seama. Cu atat mai mult nu inteleg cum pot sa le ignor avand in vedere ca aceasta chestiune imi aduce si anumite prejudicii.

Doamnelor si domnilor, cetateni ai planetei, totusi ce e de facut?

Opriţi timpul

Moto: You will never find time for anything. If you want time you must make it. Charles Buxton

Ieri în drum spre casă cum mă uitam aşa la întâmplare redactând în minte ce mai aveam de făcut până la sfârşitul zilei am remarcat o doamnă care se uita cu insistenţă la telefonul ei mobil. Era aşa de absorbită de telefon încât nu m-am putut abţine să nu investighez de ce. Femeia nu se uita nici la poze, nu citea nici mesaje, pur şi simplu urmărea cu sufletul la gură trecerea timpului. Părea că toată fiinţa ei e stăpânită de secundele care treceau rapid la concurenţă cu viteza metroului.

Am coborât şi am lăsat-o fixând la fel de puternic ecranul telefonului. Mă întreb dacă face asta în fiecare zi sau azi am asistat la o excepţie. Poate se grăbea undeva, poate nu. Faţa ei purta liniştea resemnată a românului mediu.