Colecţionarul de sunete

Unii oameni ca mine care locuiesc în blocuri cu pereţi străvezii de subţiri îşi dezvoltă o pasiune neobişuită pentru sunetele vecinilor. În cele câteva luni de când m-am mutat într-un asemenea bloc am trecut peste şocul iniţial că orice zgomot se aude şi am început să mă delectez cu ele.

Sunetul care îmi e cel mai drag este alarma telefonului mobil al vecinilor de deasupra care îi trezeşte dimineaţa. Ocazional, mă trezeşte şi pe mine fiindcă sună de mai mult de 10 ori. Cel puţin, am concluzionat eu cu înţelegere, mai sunt şi alţi oameni pentru care trezirea este un efort herculean, în fiecare zi la fel de greu.

Mă mai amuză trecerea apei prin ţevi atunci când nu mă ia prin surprindere şuvoiul şi nu reacţionez ca la inundaţii, pregătită să îmi iau cizmele de cauciuc şi găleata de scos apa.

Trăiesc intens fiecare mişcare cu zgomot a excavatoarelor şi buldozerelor din faţa blocului – noroc cu invenţia geamurilor izolate fonic.

Aştept cu nerăbdare ieşită din comun să văd dacă paşii pe care îi aud atât de aproape pe culoar vor intra peste mine în casă. De cele mai multe ori nu, dar de fiecare dată musafirii mei tresar şi se pregătesc să dea piept cu hoarda, ei nefiind obişnuiţi cu colecţionarea sunetelor.

Mai colecţionez plânsetele şi râsetele copiiilor perete în perete. Sunt mortali – chiar sunt haioşi. Nu pot uita o duminică dimineaţa devreme când cei doi băieţi vecini s-au apucat să cânte şi să danseze, adică să sară de credeai că e cutremur. Iniţial, am vrut să fug sub o grindă, după care m-am potolit. Se distrau, atâta tot.

Era cât pe ce să uit colecţionatul zbuciumului în miez de noapte al maşinii de spălat a vecinilor. Nu există plăcere mai mare decât să te trezeşti între rotaţiile de mare intensitate.

Ar mai fi de adăugat şi altele. Am să revin cu colecţia de sunete din exteriorul casei mele.

Unde-ţi verşi năduful?

Una din cele mai grave acuzaţii aduse bloggerilor este că folosesc blogosfera ca spaţiu de descărcare a celor mai negative trăiri şi opinii. Ai ceva împotriva cuiva? Fă-ţi blog şi problema se va rezolva. Te-a enervat cucoana de la supermarket? Nu-i nimic. Vii acasă, pui mâna pe taste şi o înveţi tu minte.

Uitându-mă la articolele mele, nu mică mi-a fost surpriza de a constata că un număr destul de mare din ele se învârte tot în jurul diverselor mele nemulţumiri. Îmi este un pic ruşine că am căzut şi eu în aceeaşi capcană. De altfel, destul de greu de evitat. Blogul devine parte din tine, o prelungire a ta în altă dimensiune. Uiţi că ai o responsabilitate faţă de cititori. Uiţi care a fost destinaţia iniţială a blogului. Te rătăceşti un pic. De fapt, devii egoist şi neatent.

Cum rămâne atunci cu micile/marile supărări de peste zi/an? Le aduni tăcut ca la un moment dat să explodezi nebănuit? Ştiu, există familie şi prieteni. Dar cum rămâne cu chestiile alea care te bântuie şi simţi că nu e suficient doar să vorbeşti cu apropiaţii? Eu am de gând să îmi fac o cutie, pe modelul celei de reclamaţii şi sugestii, în care să-mi strecor orice nemulţumire. Sunt curioasă când se va umple şi va fi nevoie să o schimb. Abia aştept să mă apuc să fac asta. Îmi pare rău, de exemplu, că am abandonat un alt exerciţiu zilnic interesant: de a rezuma ziua care tocmai s-a încheiat într-un singur cuvânt. Încercaţi. O să vă placă în mod sigur, mai ales când o să vă faceţi bilanţul anual. Va fi ceva mai interesant decât o simplă listă cu bune sau rele, cu realizări şi neîmpliniri. Va fi o înşiruire de cuvinte care vă va provoca la o analiză mai profundă.

Relativitate

Dacă vede o pisică neagră, românul îşi face cruce, scuipă în sân, dă trei paşi înapoi şi stă toată ziua cu frica în oase că i s-ar putea întâmpla ceva rău.

Englezul căruia îi iese o mâţă neagră în drum e cel mai fericit din lume şi se duce să îşi cumpere bilet la loterie fiindcă după o astfel de întâlnire are garanţia că va fi norocos.

Sunt convinsă că sunt nenumărate astfel de exemple de relativitate culturală, eu l-am ales pe cel mai la îndemână. L-am ales pentru că vreau să aduc în atenţia celor care au urechi să audă, cu precădere în atenţia urechilor mele, să avem grijă la cât de mult ne ataşăm de anumite lucruri şi mai ales de interpretarea dată acestora.

Acest articol este mai degrabă un mini-manifest împotriva absolutizării de orice tip a gândurilor şi sentimentelor. De fiecare dată, când se întâmplă ceva mai grav în viaţa unui om, de exemplu un divorţ, problema este nu că ea sau el şi-au înşelat partenerul, ci că trebuie să renunţe la vis. Ce vreau să spun este că e bine să evităm actele dramatice. E adevărat că fără multă pasiune şi implicare nu poţi obţine măreţia. În acelaşi timp, marile greşeli pot fi evitate tocmai prin încercarea de a nu absolutiza.

To zen or not to zen

Din când în când mi-e dor de mine, chiar dacă încă nu pot băga mâna în foc să spun că ştiu cine sunt cu adevărat. Dar mă apucă un dor copleşitor de natura mea adevărată pe care o ţin bine ascunsă fiindcă nu e foarte compatibilă cu lumea asta jungliferă în care ne petrecem zilele.

Unii se îndreaptă spre zen sau budism pentru ca au nevoie de soluţii, pentru că simt că e timpul să trăiască deplin pe măsura potenţialului adevărat şi fără să cadă victime prostiilor zilnice. Eu sunt zen – nu degeaba m-am născut la Porţile Orientului. Undeva prin gene parcă simt cum curge liniştit sângele care ştie foarte bine că totul ţine de mintea noastră. Control, control şi iar control! Disciplina mentală e cheia succesului şi e minunată. Doar că mai am nişte gene clocotinde tot prin mine care sunt fix opusul, care urăsc disciplina ca fiind ucigaşa creativităţii şi a relaxării, care obosesc de atâta control.

Nu ştiu cum să fac să câştige jumătatea zen, mai ales că ar trebui să fiu imparţială şi să o las pe ea să îşi poarte lupta. Dar cum sunt deja la mijloc şi lupta este de fapt viaţa mea, trebuie să aleg cine vreau sa câştige. Şi parcă aş vrea totuşi să am o viaţă zen, chiar dacă trăiesc într-o ţară ca a noastră.

Iubirea mea autobuzul

Cei care mă cunosc ştiu că nu mă prea încântă mersul cu autobuzul. Motivul? Sechele din liceu şi facultate când nu era zi în care să nu merg pe scara autobuzului din cauza aglomeraţiei, eventual şi cu hoţi de buzunare căutându-mă de bancnote sau pachete de ţigări. Mi-am propus atunci că niciodată nu mă voi mai urca într-un autobuz. După patru ani în care m-am ferit de autobuz şi l-am folosit doar sporadic, sunt nevoită să merg cu el în fiecare zi, fiind singurul mod de a ajunge la metrou şi la birou. Şi merg cu cele mai vechi autobuze posibile, suspinând din toate încheieturile ca o fiară uriaşă gata să se prăbuşească cu multă durere zgomotoasă.

Cunoscuţii mă condamnă că sunt snoabă şi de-aceea refuz instinctiv folosirea autobuzului. Eu îi contrazic. Urăsc starea pe care mi-o induce. Am impresia că de fiecare dată cobor într-un infern urban. Autobuze pline de oameni disperaţi şi trişti, înghesuiţi până la ultima suflare. Feţele lor trădează oboseala vieţii din ei. Nu zăreşti pic de bucurie. Numai neştiinţă şi blazare. Refuz să fiu un om mic doar din cauza contextului, adică doar pentru că trăiesc într-o lume mică, vezi aici autobuzul. Nu vreau să fiu un simplu corp transportat acasă.

În acelaşi timp nu ştiu ce m-aş face fără aceşti oameni care îmi populează existenţa – nu aş avea despre cine să scriu şi, mai important decât atât, nu aş avea cum să mă descopăr şi să îi descopăr.