Intuiţia feminină

Moto: The two operations of our understanding, intuition and deduction, on which alone we have said we must rely in the acquisition of knowledge. Rene Descartes

Am auzit deunăzi cea mai plauzibilă explicaţie pentru nivelul ridicat al inteligenţei emoţionale de care dau dovadă femeile.

Ei bine, din cauza faptului că femeia a fost mereu lipsită de drepturi: de a-şi alege soţul, de a merge la şcoală, de a vota, de a vorbi în public, etc., ea şi-a perfecţionat un sistem excelent de supravieţuire, respectiv prin interpretarea rapidă a reacţiilor şi sentimentelor celorlalţi, prin înţelegerea aproape instantanee a unor fenomene, în special cele ce ţin de social, şi prin acordarea sprijinului afectiv necesar. O explicaţie subiacentă ar deriva din rolul ei de mamă şi provocarea permanentă de a înţelege "mesajele" bebeluşului.

Probabil nu există un singur răspuns corect. Mă întreb cum va arăta femeia viitorului care teoretic este mult mai liberă. Va mai avea aceeaşi intuiţie?

Revolutionary Road

Moto: Hopeless emptiness. Now you've said it. Plenty of people are onto the emptiness, but it takes real guts to see the hopelessness. John Givings (personaj)

Vreţi să vedeţi fragmente necosmetizate de viaţă adevărată?

Vreţi să asistaţi la certuri furtunoase şi absurde urmate de împăcări simple şi fireşti întocmai ca în realitate?

Vreţi să vă înfruntaţi temerile în legătură cu viaţa voastră de familie? Vreţi să aveţi parte de jocul bun al unor actori tineri?

Vreţi să vă daţi seama cât de mult a evoluat rolul femeii în ultimii cincizeci de ani?

Vreţi o porţie preventivă de terapie de cuplu?

Vreţi să vă evaluaţi viaţa de adult şi să vă refaceţi lista de piorităţi?

Atunci trebuie neapărat să vedeţi Revolutionary Road sau Nonconformiştii.

Încă o zi

Moto: I never did a day's work in my life. It was all fun. Thomas A. Edison

Nu ştiu de ce, dar pe aici pe la noi sau cel puţin în locurile pe unde mă preumblu, dimineaţa e motiv de nefericire. O, nu, încă o zi în care trebuie să merg la serviciu! Iar va trebui să rezist o zi întreagă! Nu mai suport! Sunt doar câteva din remarcile pe care le aud în jurul meu, inclusiv la mine.

Toate aceste afirmaţii nu denotă doar o anumită inerţie a subiectelor de conversaţie, ci o realitate mult mai gravă: lipsa plăcerii în activităţile noastre zilnice şi, mai grav decât atât, sabotarea acestor activităţi prin stări negative.

Dacă într-adevăr nu îţi place locul tău de muncă din diverse motive şi nici nu îl poţi schimba, tot din diverse motive, asta nu înseamnă că trebuie să te înveninezi şi mai mult. Dimpotrivă, e situaţia ideală pentru a schimba paradigma şi a încerca să îţi faci viaţa mai bună.

O nouă zi nu trebuie să perpetueze situaţii deja existente, ci îţi oferă şansa de a opera unele schimbări. Poţi să mai faci şi altceva pe lângă activitatea respectivă astfel încât atenţia ta să nu se mai concentreze exclusiv pe motivul nefericirii şi frustrării. Sau poţi să reîncadrezi situaţia de viaţă în cauză: să enumeri avantajele şi să te axezi pe ele, dar musai trebuie să faci apel şi la varianta unu, adică să mai ai şi alte locuri sau activităţi de unde să îţi iei porţia zilnică de recunoaştere şi satisfacţie. Mai precis, îţi cauţi un hobby, îţi faci un blog, îţi continui studiile, îţi planifici călătorii. Orice.

Este şi motivul pentru care am început să scriu pe acest blog. Pentru ca încă o zi să fie o şansă şi nu un ghinion.

Plus-empatie

Moto: The most valuable things in life are not measured in monetary terms. The really important things are not houses and lands, stocks and bonds, automobiles and real state, but friendships, trust, confidence, empathy, mercy, love and faith. Bertrand Russell

Toată lumea vorbeşte acum despre plusvaloare. Un angajat trebuie să aducă plusvaloare companiei unde lucrează. La rândul ei, compania trebuie să aducă plusvaloare în viaţa profesională şi personală a angajaţilor. Un produs trebuie să aducă plusvaloare pentru consumatori, întocmai cum un serviciu trebuie să aducă plusvaloare pentru beneficiari. Cum rămâne însă cu plusvaloarea umană pe care eu aş denumi-o plus-empatie?

(Paranteză) Când eram mică, tata mi se părea un magician pentru că reuşea cumva să ghicească ce fel de om este interlocutorul său şi să îi anticipeze reacţiile. Întrebându-l care este secretul lui, mi-a răspuns doar atât: uită-te la cei din jur cu atenţie şi vei fi şi tu ca mine. Ani de experienţă în uitatul la cei de lângă mine m-au ajutat nu doar să fac inferenţe de genul e îmbrăcat mai prost, deci are o situaţie materială precară, ci şi unele mult mai rafinate ce ţin de emoţiile şi gândurile celorlalţi. Astfel, am realizat că sunt un om profund empatic şi că empatia este cea mai de preţ calitate a mea, dar şi cea mai nesuferită.

Aşa cum spune literatura de specialitate, empatia e un proces cognitiv şi afectiv de mare fineţe care ne permite să aflăm ce gândeşte şi ce simte celălalt. Sau mai degrabă să gândim şi să simţim ce gândeşte şi simte celălalt. Ea porneşte de la conştientizarea de sine şi continuă cu observarea celuilalt. De altfel, această observare ar trebui să fie regula de bază în orice tip de relaţionare umană.

Teoreticienii au stabilit că empatia îndeplineşte cinci funcţii principale în viaţa unui om:

1. funcţia cognitivă - se referă la cunoaşterea interlocutorului din punct de vedere al sentimentelor trăite de acesta;
2. funcţia anticipativă - ajută la realizarea unor predicţii despre comportamentul interlocutorului ceea ce îi permite persoanei empatice să adopte o anumită strategie comportamentală;
3. funcţia de comunicare – empatia este o formă de comunicare implicită. De aici apar uneori problemele de comunicare între bărbaţi şi femei, fiindcă bărbaţii sunt mai puţin empatici şi atunci lor le scapă anumite detalii pe care femeia le consideră evidente şi de aceea nu înţelege nepăsarea bărbatului pe care o atribuie lipsei sentimentelor sau respectului;
4. funcţia de contagiune afectivă – empatia are loc în urma identificării eului propriu cu eul interlocutorului ceea ce antrenează împrumutarea stării persoanei care face obiectul empatiei de către cea care empatizează;
5. funcţia performanţială – prin intermediul empatiei reuşim să convingem oameni şi chiar grupuri să efectueze diverse activităţi.

O fi bine să fii empatic? În principiu, da, pentru că asta demonstrează că te cunoşti foarte bine pe tine, îi cunoşti foarte bine şi pe ceilalţi, ai capacitatea de a „intra în pielea lor” şi te comporţi în consecinţă, deci nu intri cu bocancii în gândurile şi sentimentele cuiva.

Empatia e dăunătoare din cauza funcţiei de sincronie afectivă – nu poţi afla ce simte şi gândeşte celălalt dacă îţi păstrezi starea ta din acel moment. Or, alterarea stării tale aduce de regulă multă tristeţe în viaţa unui om, pentru că cel mai frecvent eşti empatic cu oameni care au necazuri sau mici probleme. Plus, dramele celorlalţi devin propriile tale drame şi nu poţi să stai liniştit până nu le rezolvi. Simţi că e de datoria ta să faci asta. E o lege nescrisă a firii de empatic.

Cum rămâne însă cu plus-empatia? Cred că ea lipseşte din România în modul cel mai barbar. Am senzaţia uneori că putem trece liniştiţi pe lângă oameni măcelăriţi la propriu fără să avem o reacţie de empatie, ci doar una de teamă. Şi mai cred că empatia ar fi soluţia la multe din micile sau marile acte de necivilizaţie la care asistăm în fiecare zi. Sunt convinsă că, dacă ne-am pune pentru o secundă în pielea celuilalt, viaţa noastră ar deveni mai lipsită de stresuri inutile. De exemplu, oamenii nu ar mai muri pe treceri de pietoni dacă şoferii ar respecta semnele de circulaţie după ce s-au pus în pielea pietonilor şi au realizat pericolele. Sau oamenii şi-ar respecta cuvântul dat după ce au făcut un mic exerciţiu de imaginaţie şi au înţeles care sunt efectele încălcării unor acorduri.

Nu visez la empatia exagerată care se manifestă la mine: mie mi se rupe sufletul când văd un bătrân cu sacoşe grele care pierde metroul la mustaţă. Dar visez la un dram de empatie, de milă, de atenţie, de umanitate. Nu trebuie să fii religios ca să vezi că spre asta ar trebui să tindă omenirea dacă tot pretindem că suntem rasa superioară care conduce pământul.

În căutarea unui hobby

Moto: When a habit begins to cost money, it's called a hobby. Proverb evreiesc

Poate că şi voi ca şi mine nu aveţi un hobby. Poate că şi voi vă doriţi unul din varii motive:

• să aveţi un timp numai al vostru,
• să vă relaxaţi,
• să reuşiţi să vă descărcaţi emoţional,
• să învăţaţi să faceţi ceva nou,
• să evadaţi din cotidian,
• să întâlniţi oameni la fel ca voi.

Indiferent de motivul care v-a determinat să vă doriţi sau să căutaţi un hobby anume, este foarte important ca hobby-ul pe care îl alegeţi în final să nu fie întâmplător – faceţi şi voi ce fac prietenii voştri ca să socializaţi mai mult cu ei deşi activitatea în sine nu vă aduce mari satifsacţii, ci potrivit pentru voi, ceva ce v-ar putea face cu adevărat plăcere. De asemenea, e bine să nu fie un hobby care să necesite investiţii prea mari. Nu la început, cel puţin, fiindcă va fi demotivant şi ar fi păcat să rataţi un hobby doar pentru că aţi avut o strategie iniţială greşită.

Şi cum căutam eu hobby-ul cu lumânarea, că mi se părea că nu am niciunul, mai ales că nu pun blogul la socoteală la acest capitol, mi-am dat seama că am un hobby mai pământean, care nu consumă nici timp şi nici bani. În ultima vreme, îndeletnicirea mea preferată este de a spune câţi ani am şi de cât timp lucrez la actualul loc de muncă. Pentru că aceste două activităţi mărunte îmi oferă un spectru larg de reacţii umane care mă amuză şi relaxează. Nimeni nu crede că mă apropii de 30 de ani şi nimeni nu crede că am rezistat mai mult de 5 ani într-o multinaţională. Şi această surpriză pentru interlocutorii mei provoacă mii de gesturi şi vorbe interesante. Iar pentru mine este cel mai potrivit eşantion de cercetare a naturii umane.

Tu cât de bine îţi cunoşti părinţii?

Moto: There is no friendship, no love, like that of the parent for the child. Henry Ward Beecher

Cu mulţi ani în urmă, am realizat că mă raportam la părinţii mei ca la nişte fiinţe altfel decât ceilalţi. Dacă în copilăria mică trăiam cu impresia părinţii mei, eroii mei, capabili de a face orice, la vârsta tinereţii am constatat că aveam o relaţie unilaterală cu ei: părinţii dădeau şi eu luam, fără să mă gândesc o secundă dacă trebuie să ofer şi eu ceva în schimb. Mi se părea suficient că respectam ceea ce atunci mi se părea că sunt regulile lor absurde.

Cumva, în spaţiul nostru cultural, părinţii sunt nişte furnizori de resurse pentru copiii lor, resurse precum timp, bani, alte bunuri importante şi închinare totală a vieţii lor în slujba odraslelor. În Europa de Vest, de exemplu, copiii sunt copii până la vârsta maturităţii, moment din care părinţii îi sprijină mai degrabă moral decât altfel.

La noi, situaţia e diferită şi se aplică şi generaţiilor mai vechi, nu doar nouă. Ţin minte cum bunica ne trimitea pachete cu mâncare de la ţară, pe de o parte, fiindcă era comunism şi la oraş cu greu găseai o bucată de carne adevărată sau alte bunătăţi, pe de altă parte, pentru că simţea că este de datoria ei să îşi ajute cei trei copii atât timp cât va putea. Bunica mai e memorabilă în familia mea şi pentru urarea făcută tatălui meu la împlinirea vârstei de 50 de ani: De acum înainte cred că eşti mărişor şi te poţi descurca singur. Era o ironie, dar nu lipsită de adevăr, totuşi.

Abia după ce am plecat de acasă, m-am obişnuit cu ideea că părinţii mei sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care îi întâlnesc în fiecare zi. Că au aceleaşi nevoi de comunicare, de afiliere, de siguranţă, de afecţiune. De atunci, îi sun în fiecare zi. Uneori, vorbim doar cinci minute cât să ne convingem că suntem bine, alteori ne întindem la poveşti preţ de cel puţin o oră. Datorită acestei comunicări mai intense, am ajuns să îi înţeleg mai bine, să nu îi condamn pentru greşelile lor ca părinţi apărute din neştiinţă şi nu din lipsă de iubire şi să îmi fie mai drag de ei. În fond, nu iubim decât ceea ce cunoaştem, vorba lui Saint-Exupery.

Vă las cu un filmuleţ care vorbeşte despre relaţia părinţi-copii dintr-un unghi de vedere complet neglijat de aceştia din urmă. Cine are urechi să audă, cu siguranţă va auzi ce trebuie.

What is that? (Τι είναι αυτό;) 2007 from MovieTeller on Vimeo.

P.S. Mulţumesc Ancăi pentru film.

Primiţi cu criza?

Nu, nu primim, dar cum pe noi, muritorii de rând nu ne-a întrebat nimeni, iată-ne înghiţind cuminţi hapul amar al crizei financiare globale.

Lumea se plânge că prea se vorbeşte peste tot despre criză. Dar e firesc. E ca şi cum te-ai minuna că e frig iarna. Slavă Domnului că se vorbeşte despre criză, altfel am trăi în Zimbabwe şi nimeni nu ar vorbi despre foamete, deşi se moare pe capete din această cauză.

Important e să nu o iei razna la auzul cuvântului criză. Important este să îi înţelegi mecanismele cât de cât şi să îi anticipezi efectele. Şi mai ales să fii pregătit. Să te întrebi ce vei face dacă ţi-ai pierde slujba sau dacă România ar intra în colaps economic. Aceasta e versiunea mea extremă de criză. Las la o parte un posibil război pentru scenarii mai pesimiste.

Însă chiar dacă îmi trec toate astea prin cap nu mă apucă anxietatea sau incapacitatea de a acţiona. Dimpotrivă. Sunt mai liniştită pentru că înţeleg mai bine şi sunt oarecum mai pregătită. Sau cel puţin aşa mă iluzionez.

De ce vorbesc tare oamenii?

Mă încearcă de la o vreme întrebarea de ce vorbesc tare oamenii în public. Public însemnând pe stradă, la serviciu, în mijloacele de transport, la restaurant şi orice loc unde există posibilitatea de a întâlni alte fiinţe umane.

Am şi câteva explicaţii. Să îmi spuneţi dacă am nimerit bine.

1. Au probleme cu auzul. Nu se aud pe sine.

2. Au probleme şi mai mari cu stima de sine pe care nu o aud bine şi atunci vorbesc tare, doar-doar s-or face mai auziţi şi deci mai importanţi.

3. NU au probleme cu noi, cei care îi auzim, că altfel ar fi şi ei mai atenţi şi s-ar gândi că poate deranjează pe cineva.

Pot să înţeleg că tonul şi decibelii unei voci sunt condiţionaţi din punct de vedere cultural şi că, de exemplu, italienii sau grecii sunt foarte zgomotoşi. E clar că din unghiul ăsta suntem fraţi şi cu urmaşii romanilor şi cu urmaşii fanarioţilor.

Propun organizarea unor jocuri mai mult decât olimpice de vorbit tare. Măcar la ceva să mai fim şi noi fruntaşi.

E posibil să am eu urechile mai sensibile şi să mă afecteze în mod exagerat. Însă mi se pare suficient că trăiesc în Bucureşti unde mă trezesc şi mă culc în sunetul disperat al ambulanţelor, unde la fiecare colţ de stradă claxonează cineva, unde oamenii vorbesc la telefon atât de tare încât vor să scoată morţii din groapă şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.

Acest vorbit tare nu este decât un simptom al neputinţei societăţii noastre în evoluţia ei spre o altă civilizaţie. Care sper că va veni mai repede, până nu surzesc de tot în zgomotul acesta infernal.

Duminică seara

Seara de duminică e de relaxare pentru cei mai mulţi dintre noi sau de planificare a săptămânii pentru cei mai conştiincioşi.

Pentru cei care preferă prima variantă, am două oferte în program.

Prima, este vizionarea unui film care e un fel de preambul la un articol pe care îl voi scrie la un moment dat despre cele mai simple mecanisme ale fiinţei umane activate de trebuinţa de apartenenţă, afiliere şi afecţiune. În fond, tot ce ne dorim este să fim înţeleşi, acceptaţi şi iubiţi pentru ceea ce suntem. Scurt metrajul următor vorbeşte chiar despre acest lucru într-un mod hazliu, dar să nu vă lăsaţi păcăliţi de aerul aparent superficial.

A doua ofertă e un concurs de depistare a unor criminali ascunşi printre programatori. Poate că nu e cea mai indicată activitate de duminică, dar e un exerciţiu bun de cunoaştere a naturii umane. Eu am obţinut 10 din 10 la acest test. Sper că şi voi.

Iată şi link-ul: http://www.malevole.com/mv/misc/killerquiz/

Să aveţi o săptămână aşa cum vă doriţi!