Crăciun fericit!

Moto: What is Christmas? It is tenderness for the past, courage for the present, hope for the future.

Auzim peste tot în jurul nostru nenumărate urări, mai mult sau mai puţin frumoase, mai mult sau mai puţin lacrimogene.


Eu am numai una singură: Crăciun fericit!

Să ştiţi să fiţi propriul Moş Crăciun! Să nu aşteptaţi niciodată sacul altuia, ci să vi-l croiţi frumos pe al vostru!

Şi vă mai doresc ceva şi mie deopotrivă: să ştim să trăim! Intens, fără să ne păcălim, dar să trăim. Pentru că merităm să avem o viaţă foarte bună. Deci nu o putem lăsa la întâmplare.

Să ne bucurăm.

Şşşşşşşşş. Restul e Crăciun

Ecologistul anului

În 2008 premiul i se va decerna lui … nu, nu, nu lui Dragoş Bucurenci, aşa cum mulţi s-ar aştepta. Deşi strategia lui de acţiuni ecologice prin intermediul unui puternic brand personal a funcţionat impecabil. Şi în ciuda faptului că a scos ecologia din sfera cenuşăreselor şi a invitat-o pe uşa din faţă a oamenilor cu bani, dar şi a oamenilor simpli, dar cu bun simţ.

Revin. Premiul se acordă în acest an unui vajnic taximetrist care după ce a claxonat un biciclist care traversa regulamentar pe trecerea de pietoni a strigat în urma acestuia: Cum nu vă îmbolnăviţi odată de reumatism cu toţii ca să nu mai puteţi merge cu bicicleta!

Aplauze!

Curajometru

Moto: It is not because things are difficult that we do not dare, it is because we do not dare that things are difficult. Seneca

Cât curaj aveţi? Sau cât curaj v-a mai rămas de când v-aţi întrebat ultima oară? Am dedus eu că în viaţă totul se reduce la curaj şi, de aceea, e bine să îţi duci curajul la control în mod periodic. Desigur, curajul este în strânsă legătură cu încrederea de sine, deci şi ea trebuie ţinută sub supraveghere atentă. Controlul este realizat de viaţă prin bătăliile pe care alegem să le purtăm.

În vreme ce unii oameni îşi consumă timpul luptând cu ei înşişi, alţii luptă în favoarea lor şi pentru o cauză nobilă. Zbang! Lovire frontală, brutală, soldată cu dărâmarea unor ziduri groase din mintea mea. Acesta a fost efectul vorbelor unui prieten. A fost revelaţia anului pentru mine. Şi anume, că pentru a avea succes, lupta trebuie proiectată în exterior şi nu în interior. E adevărat că nu îţi poţi lăsa problemele interne nerezolvate. Însă, din cauza faptului că numărul problemelor rămâne cel puţin constant, dacă nu creşte progresiv odată cu vârsta, indicatorul de bord nu îţi va arăta niciodată zero probleme.

Şi atunci trebuie să sari. Să plonjezi în necunoscut. Să te asumi, cu riscul forţării limbii române. Să îţi asumi fricile şi eşecurile, elanurile şi succesele. Nu te îndrepţi spre niciunde, ci spre ceea ce vrei şi îţi face plăcere. Spre ceea ce nici măcar nu îndrăzneşti să visezi pentru că îţi faci griji că nu eşti destul de bun sau nu ai capital suficient, etc, etc. Dar după cum spunea Oprah Winfrey: Worrying is wasted time. Use the same energy for doing something about whatever worries you. Da, genul acesta de îngrijorare nu este decât o mare pierdere de vreme. Trebuie să fim constructivi cu noi. Dacă nu cu noi, atunci cu cine?

Aseară eram la o întâlnire cu nişte prieteni şi era acolo o fată extraordinar de talentată la ceea ce făcea. Dar pentru că lupta cu aversiunea pentru risc, bătea pasul pe loc în activitatea ei şi nu făcea saltul major. Nu ar fi fost nicio problemă dacă nu şi-ar fi dorit asta. Numai că ea îşi dorea şi era prima care îşi punea piedici, în ciuda faptului că ne-am coalizat să o susţinem cu promovare, scris texte, consultanţă afaceri, orice, numai să îi meargă mult mai bine şi să treacă la nivelul următor în viaţa ei.

Cunosc o groază de alţi oameni ca ea. Şi e păcat. Pentru că în tot acest timp, alţii sunt acolo în tranşee şi îşi împlinesc visele. Da, poate că unii vor învinge în lupta cu sinele şi după aceea se vor porni la lupta cu transformarea ideilor în realitate. E bine şi aşa. Numai că vor fi bântuiţi la început de spectrul timpului pe care l-au irosit cu atâta nonşalanţă, din neputinţă, din lipsă de încredere sau viziune, din teamă.

Mie mi-e clar: nu vreau să trăiesc într-o cutie de chibrituri. Şi cum lumea se micşorează sau creşte proporţional cu curajul omului (Anais Nin), nu îmi rămâne decât să am curaj în continuare şi să îi pot ajuta şi pe alţii să aibă curaj.

16 decembrie 1989

Alt secol, altă epocă, alţi oameni, aceeaşi istorie.

A noastră, a românilor.

Să nu uităm! Atât voiam să spun. Fiindcă mi se pare că deja am uitat.

Să nu uităm cum trăiam atunci. Să nu uităm ce fel de oameni eram atunci. Să nu uităm că nişte oameni au murit. Contează mai puţin detaliile de genul lovitură de stat, război civil, agenturi străine.

Să nu uităm!

Să ne cunoaştem istoria şi să o transmitem mai departe fără să ne refugiem în ea. Să ne facem soarta ca popor în deplină cunoştinţă de cauză.

Să nu uităm!

16 decembrie 1989

Fapte mici, iubire mare

Moto: Dragostea îi arată omului cum ar trebui el să fie. Când iubeşti, descoperi în tine o nebănuită bogăţie de tandreţe şi duioşie şi nici nu-ţi vine să crezi că eşti în stare de o astfel de dragoste. Anton Cehov

Trăim vremuri tulburi. Aşa ni se pare nouă. De fapt, trăim aşa cum s-a trăit întotdeauna pe Pământ, cu problemele inerente epocilor respective: ba un război, ba o epidemie, mai o persecuţie religioasă, mai o foamete. Dintre toate timpurile, cel în care ne aflăm noi acum mi se pare cel mai propice pentru iubire. Da, oamenii au iubit dintotdeauna, doar că în trecut statutul femeii era inferior, iar relaţiile maritale erau dictate financiar, deci multe iubiri erau mai degrabă interzise sau furate.

Revenind la tema de azi, consider că iubirea nu se demonstrează cu cerut de nevastă la Paris şi inel cu diamant, şi nici cu buchete imense de trandafiri trimise de Valentine’s Day. Ea se dovedeşte în fiecare zi. Din momentul în care te trezeşti încercănat şi fără chef şi celălalt, văzându-ţi starea, îţi zâmbeşte larg şi te ajută să te înveseleşti. Se dovedeşte în timpul micului dejun când grijuliu pui pe masă nu doar ce îţi place ţie, ci şi ce îi place celuilalt. Se dovedeşte pe tot parcursul zilei când indiferent cât de ocupat ai fi, te mai gândeşti din când în când dacă celălalt este bine. Iubire înseamnă să îţi dai seama când celălalt are foarte mare nevoie de tine şi să îi aloci mai mult timp. Să fii atent ca celălalt să nu fie încorsetat de rolul lui social, de exemplu nu doar bărbatul să fie responsabil de toate cheltuielile sau nu doar femeia să se ocupe de treburile casnice. Iubire înseamnă să nu mai poţi de nerăbdare fiindcă îţi doreşti să îi faci partenerului un cadou, şi nu oricare, ceva ce îşi doreşte foarte mult.

În sprijinul aceleiaşi idei, mi-a făcut mare plăcere să citesc un interviu cu Daciana Sârbu în revista Tango (http://www.revistatango.ro/Cover-Story/167.html). Pentru că vorbea despre aceeaşi iubire care transpare din micile gesturi. Pentru că simţeai că are o relaţie adevărată şi nu un surogat. Ea spunea că: Secretul uneii căsnicii fericite stă în atenţia la detalii. Grija faţă de cum l-ai putea răni pe celălalt fără să-ţi dai seama, cum l-ai putea ajuta atunci când e dezorientat, cum l-ai putea proteja când e vulnerabil. Şi dorinţa de a face asta mereu, până la sfârşit, chiar dacă uneori oboseşti.

Eu îmi doresc să pot face asta mereu.

Rudolph Giuliani

Moto: There are many qualities that make a great leader. But having strong beliefs, being able to stick with them through popular and unpopular times, is the most important characteristic of a great leader. Rudy Giuliani

Obsesia culturii americane de a îşi alege un mentor pe care să îl studieze şi de la care să înveţe pentru a ajunge ca mentorul respectiv poate părea superficială şi enervantă. În acelaşi timp, importanţa lecţiei pe care o putem învăţa de la un om deosebit este de netăgăduit.

Aseară, timp de jumătate de oră, m-am uitat cu încântare la fostul primar al New York-ului, Rudolph Giuliani. Omul e deosebit de bun la vorbitul în public, ca de altfel foarte mulţi străini. Diferenţa între vorbitorii români şi cei străini pare a fi dată de modul de raportare la propria persoană: având o identitate personală foarte solidă, aceştia nu doresc să impresioneze cu orice preţ şi nici nu trec în extrema cealaltă de a se plasa în inferioritate faţă de interlocutor. Nu ştiu cum fac oamenii ca domnul Giuliani, dar se pare că întotdeauna ştiu ce să spună, cum să spună. Nici un cuvânt nu e de prisos, glumele nu sunt la întâmplare, dar sunt foarte reuşite, emoţiile sunt bine stăpânite, iar discursul are substanţă.

De exemplu, după ce Emil Hurezeanu a înşirat toate realizările lui ca primar, eliminarea deficitului şi realizarea unui surplus financiar, reducerea criminalităţii, crearea de noi locuri de muncă, etc, Giuliani a răspuns calm, fără condescendenţă sau falsă modestie: Parcă nu îmi aminteam că sunt atât de multe. Câţi politicieni români ar fi răspuns la fel? Probabil niciunul.

Alte exemple ţin de diferenţele culturale între români şi vestici. Când a venit vorba despre traficul din Bucureşti, Giuliani a spus scurt că un primar trebuie să se bucure de existenţa traficului şi să se îngrijoreze de absenţa lui şi că traficul e oricum îngrozitor în toate capitalele lumii. Fac o paranteză aici. Noi românii avem tendinţa de a ne critica ţara mai ales în faţa străinilor, neînţelegând că ăia au o cu totul altă gândire conform căreia dacă eşti nemulţumit de ceva, ai puterea de a îl schimba, deci acţionează în acest sens. Eu am învăţat de timpuriu din întâlnirile mele cu străinii să nu mă pun pe o treaptă mai jos decât ei pentru că nu am de ce. Dimpotrivă, dacă vom discuta de la egal la egal vom avea şansa să învăţăm mai mult unii de la ceilalţi.

Mi-a plăcut Rudolph Giuliani cu atitudinea lui extraordinar de pozitivă şi cu stilul de a vorbi. Mi-a reamintit că e important să învăţăm de la toţi cei pe care îi întâlnim fie în realitate fie la televizor.

P.S. Omul avea insigna americană la reverul hainei. Câţi români poartă o astfel de insignă? Şi să nu veniţi cu argumente de genul România nu e ca America, pentru că vin şi eu cu argumentul că nici America nu a fost întotdeauna aşa, ci a devenit astfel datorită modului lor de gândire, ilustrat excelent de Rudolph Giuliani.

Cu gândul la Nichita Stănescu

Moto: Eu cred că un om este ceea ce-şi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparenţă, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. Nichita Stănescu

Pentru că sunt din Ploieşti. Pentru că Nichita e din Ploieşti. Pentru că am urmat cursurile aceluiaşi liceu. Pentru că exista un cult Nichita în vremea copilăriei şi adolescenţei mele. Pentru că este un mare poet. Pentru că a murit pe 13 decembrie 1983. Pentru că mi-e drag de el aşa cum l-am cunoscut prin intermediul poeziilor sale. Pentru că îmi place să mă regăsesc în imaginile lui plastice. Pentru că nu ştiu câţi din noi mai citesc poezie. Pentru că mi-era dor de Nichita.

Aceasta este poezia mea preferată sau mai degrabă fragmentele mele preferate. După ce le veţi citi, cu siguranţă veţi înţelege de ce.

Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Aşteptându-l pe Metrot

În seara aceasta în timp ce aşteptam metroul care nu venea - probabil îşi pierduse şi el simţul timpului ca şi mine, am avut răgazul de a mă enerva şi calma de câteva ori succesiv, de a îmi face scrisoarea pentru moş Crăciun împreună cu o fetiţă din apropriere, de a vedea ce temeri are doamna profund însărcinată de lângă mine, de a socializa cu băieţii de cartier, de a asculta puţină chineză şi de a mă uita obsesiv la monitoarele cu publicitate. La un moment dat, am avut şi un acces de teoria conspiraţiei gândindu-mă că poate metroul întârzie ca să fie un număr mai mare de oameni care se uită la monitoare.

Şi am mai avut prilejul de a mă delecta cu una din ultimele mele fascinaţii, respectiv doamnele la 40 de ani cu accesorii bizare. Permiteţi-mi să exemplific. Era lângă mine o tanti cu o căciulă cu sclipici şi pufişor. Singura explicaţie pe care mi-o pot imagina este că a luat repede căciula fetiţei ei foarte mici, cel mai probabil pe motivul că nu are şi ea căciula ei din cauză de criză financiară.

După care mi-am amintit tot de doamne peste 40 de ani pe care le vezi îmbrăcate elegant, iar când îţi arunci o privire în capul lor dai peste tot felul de clame în formă de floricele şi steluţe. Eu sper că ele s-au jucat cu copiii de-a coaforul înainte de a pleca de acasă şi neastâmpăraţii i-au plasat strategic floricele cât mai colorate. Altfel, nu pricep cum te uiţi în oglindă, îţi aranjezi frumos steluţele în păr şi ieşi fericită pe uşă bucuroasă că tocmai ai împlinit 40 de ani. E un semn de infantilism teribil sau o lipsă de accesorii feminine. Nu e în niciun caz păstrarea copilului din tine, este nematurizare. Deja nu mai mi-e frică de criza de la 30 de ani, ci de cea de la 40.

Însă doamna care m-a siderat la modul absolut avea 50 de ani, un costum sobru şi nişte ciorapi de nailon sub care se întrezărea la nivelul gleznei o preafrumoasă brăţară. M-am mai uitat odată, crezând că de data aceasta cafeaua mea de dimineaţă nu îşi făcuse efectul. Nu, nu, cafeaua fusese pe fază. În faţa mea se afla o doamnă bine, cu un aer sever şi cu o brăţară în jurul gleznei. Cu greu m-am abţinut să nu o întreb cum de purta acea brăţară. Chiar eram curioasă să înţeleg de ce. Dacă aveţi vreo bănuială, să îmi daţi de veste, că eu încă mă mai întreb.

Închei cu exclamaţia unei fetiţe din metrou: Minunat! Da, doamnelor şi domnilor, viaţa e minunată şi oamenii şi mai minunaţi, indiferent dacă aşteaptă metroul, salariul, iubirea, pensia, moartea, alegerea primului ministru, eclipsa de soare totală, sfârşitul lumii sau orice altceva.

Tăria de caracter

Moto: Strength does not come from physical capacity. It comes from an indomitable will. Mahatma Gandhi

Înţelepţii ne sfătuiesc ca în fiecare zi să facem măcar două lucruri care nu ne plac. Se pare că aşa ne exersăm voinţa şi contribuim la crearea unui caracter puternic. La ce e bun un astfel de caracter? El îţi va fi principalul aliat în viaţă în momentele cele mai grele. Şi deşi ne place să credem că nouă nu ni se va întâmpla nimic rău, fiecare din noi are porţia lui de provocări. De tăria caracterului depinde durata perioadelor dificile şi mai ales găsirea soluţiilor pentru a le depăşi.

Cu toţii suntem uimiţi atunci când vedem oameni grav bolnavi având un tonus extraordinar şi un optimism debordant. Boala i-a ajutat să îşi găsească cele mai importante trăsături de caracter şi să le capitalizeze. Tăria lor de caracter se află în spatele fiecărui zâmbet.

Eu mi-am propus să pun în aplicare această idee. Şi aceasta pentru că de regulă las multe din lucrurile pe care le am de făcut pe mâine, adică până devine foarte târziu şi deci mult mai stresant. Şi mereu îmi zic că data viitoare voi face altfel. Se pare că păcăleala asta nu ţine cu mine, deci trebuie să iau alte măsuri. Aşa că acum mă duc să arunc o privire pe lista chestiilor restante din programul meu pe săptămâna asta şi să trec la acţiune. Nu am nicio scuză să nu.

Idei trăsnite

Moto: Courage doesn't always roar. Sometimes courage is the quiet voice at the end of the day saying, I will try again tomorrow.

Oricât de deştepţi şi talentaţi am fi, trecem uneori prin momente de slăbiciune care se dovedesc propice pentru tot felul de idei năstruşnice.

De exemplu, pe mine mă bântuie de vreo două săptămâni ideea că sunt o victimă. Nu ştiu de unde a apărut – mai ales că încă nu m-a lovit scleroza şi îmi amintesc sigur că urăsc victimizarea – dar mă ţine strâns. De dimineaţă până seara, îmi repetam că sunt o victimă a educaţiei, a familiei, a ţării, a sistemului, a slujbei, a alegerilor mele, etc. Cu cât îmi plângeam de milă mai abitir, cu atât simţeam nevoia să îmi plâng de milă şi mai mult ca să primesc de la alţii compătimiri, strângeri de mâini, încurajări răzleţe şi alte chestii inutile.

Nicio secundă nu m-am gândit că nu îmi face bine abordarea asta. Pentru că o trăiam, mi se părea aproape pre-destinată. Aşa că o cultivam cu mare pasiune. Mi se părea că la timpul potrivit nu m-am simţit victimă şi doar am acţionat, aşa că a venit timpul să fiu şi eu victimă ca majoritatea celor din jurul meu. Totul a durat până când mi-au căzut ochii pe următorul pasaj din cartea Getting Entrepreneurial! scrisă de Larry C. Farrell: Te simţi nedreptăţit? Imaginează-ţi că eşti sărac, fără studii, afro-american şi mamă singură în America secolului al 19-lea.

Aşa îşi începe povestea despre Sarah Breedlove Walker, una dintre primii milionari prin forţe proprii din America. Vă invit să îi citiţi povestea aici (http://books.google.ro/books?id=gcUjcQJlDNAC&pg=PA149&lpg=PA149&dq=%22try+being+poor+uneducated+african+american%22&source=web&ots=xhJtlnlCu4&sig=K7pnUuQ-wq0g8zYVcx2ZRqgAG3M&hl=ro&sa=X&oi=book_result&resnum=1&ct=result) sau în altă parte, dar să o citiţi. Te inspiră cu adevărat şi vine în sprijinul principiilor autorului conform cărora pentru a reuşi trebuie să dai dovadă de auto-motivare.

Aşa că acum sunt în plin proces de devictimizare, pentru că, din păcate, deşi revelaţia a fost instantanee, punerea în practică e mai greoaie. Îmi răsună şi acum în minte vorbele lui Sarah Walker: vin din câmpiile Sudului. De aici am fost promovată la spălătorie şi apoi la bucătărie. De aici, m-am promovat singură în afacerea cu produse de îngrijire a părului şi am construit o fabrică.

Până la urmă, nu trecutul e important, ci ceea ce faci cu prezentul!

Iubirea: verb sau substantiv?

Moto: Happiness in marriage is not something that just happens. A good marriage must be created. It is not only marrying the right partner, it is being the right partner.

Cu toţii constatăm că ne moare iubirea. Sau ne întrebăm: oare îl mai iubesc pe celălalt? Dacă nu vei mai face nimic pentru partener şi doar vei aştepta să ai sufletul cuprins de dragoste şi alte sentimente similare, atunci nu există niciun dubiu că iubirea şi relaţia ta vor muri.

Sunt idei care cu siguranţă v-au dat târcoale şi pe care le veţi găsi la Stephen Covey exprimate succint şi convingător: "My friend, love is a verb. Love -- the feeling -- is a fruit of love the verb. So love her. Sacrifice. Listen to her. Empathize. Appreciate. Affirm her. Are you willing to do that? Reactive people make it a feeling. Hollywood has generally scripted us to believe that we are not responsible, that we are a product of our feelings. But the Hollywood script does not describe the reality. If our feelings control our actions, it is because we have abdicated our responsibility and empowered them to do so. Proactive people make love a verb. Love is a value that is actualized through loving actions. Proactive people subordinate feelings to values. Love, the feeling, can be recaptured."

Mi-aduc aminte de umirea de pe faţa unei prietene când i-am spus că iubirea se munceşte, e un efort continuu: Cum, iubirea nu vine de la sine? Ba da, primul impuls. Dar ca să nu îi scadă intensitatea şi ca să ajungă în profunzimea fiinţei tale, e nevoie ca în fiecare moment iubirea să se afle pe ordinea de zi. Unele lucruri ne vin în mod natural. Altele sunt anihilate de egoismul caracteristic fiecăruia dintre noi şi din acel moment începe sfârşitul, pentru că vom începe să emitem doar pretenţia de a fi iubiţi şi de a simţi acest sentiment fără a mai face nimic, că doar acum suntem într-o relaţie serioasă de mulţi ani care merge singură. Numai că aşa cum un vehicul are nevoie de combustibil şi de activarea unor comenzi, plus de manual de utilizare, aşa şi iubirea.

Pentru cei obişnuiţi cu iubirea din filme şi cărţi, toate aceste eforturi pot părea artificiale şi dovadă a lipsei iubirii. Greşit! Fiindcă atunci când iubeşti pe cineva, vei dori să faci toate eforturile, nu ca să-l păstrezi pe acel cineva lângă tine, ci pentru a face să crească iubirea voastră, pentru a evolua împreună individual şi în relaţia voastră. Abia aceea va fi garanţia că veţi rămâne împreună. Numai că eforturile trebuie să fie făcute de ambii parteneri, chiar dacă nu neapărat în egală măsură. Şi dacă celălalt nu e obişnuit cu tipul acesta de abordare, puteţi oricând să folosiţi citatul lui Covey. S-ar putea să fie o mare revelaţie.

Aşadar, să iubim. Să ne respectăm partenerii, să îi ascultăm, să empatizăm cu ei, să îi ajutăm să se afirme ca persoane. Să iubim.

Vin sărbătorile, vin sărbătorile

Moto: Viaţa e primul dar, iubirea al doilea, iar înţelegerea al treilea. Marge Piercy

Coca Cola a confiscat puţin sărbătorile, dar nu-i nimic. Nu mă supăr pe ei pentru că e o poziţionare excelentă, iar eu sunt un consumator care, atunci când s-a lăsat de fumat, s-a lăsat şi de Coca Cola. Că aşa e în tenis cu viciile.

Când vine vorba de sărbătorile de iarnă, vine vorba şi despre cadouri, nu-i aşa? În copilărie îmi doream să fiu un fel de Moaşa Crăciun şi să ofer cadouri tuturor. Şi nu orice fel de cadouri, ci fix cele pe care oamenii şi le doreau. Evident, am crescut, şi, deşi acum există posibilitatea unei afaceri profitabile cu cadouri, parcă nu e acelaşi lucru.

De ce voiam să ofer daruri? Pentru că mi se părea cel mai frumos gest din lume. În primul rând, împlineai dorinţele cuiva. În al doilea rând, îţi manifestai sentimentele în mod palpabil, frumos împachetate şi legate cu fundiţă.

Apropo de motivaţiile noastre atunci când cumpărăm cadouri, se pare că cei care planifică din timp se gândesc mai mult la fericirea celor "cadorisiţi", acordă mai multă atenţie alegerii cadoului şi abia aşteaptă să vadă cum vor reacţiona în momentul primirii. Aceiaşi cercetători afirmă că cei care lasă cumpărarea cadourilor pe ultima sută de metri au mai degrabă trăiri negative şi se axează pe evitarea dezamăgirii şi nu pe provocarea unei bucurii. Probabil aşa înţelegem de ce unele cadouri sunt ideale, iar altele un fiasco total.

Cât despre nebunia darurilor de Crăciun şi marea manipulare de tip comercial-marketing-publicitate, prefer să nu comentez nimic. Decât că poate lista cadourilor de Crăciun devine din ce în ce mai lungă în fiecare an din cauza presiunilor exterioare. Şi că uneori bucuria cadourilor e înlocuită de anxietatea costurilor.

În final, vă doresc să primiţi măcar o parte din cadourile visate sau măcar unul şi să dăruiţi măcar un cadou ales din timp şi cu grijă. Vin sărbătorile, vin sărbătorile ...

Later edit: voi ce vă doriţi de acest Crăciun, că poate Moşul citeşte blogul şi vede :-)

Iubire de şi pentru viaţă

Moto: A iubi înseamnă a te naşte. Antoine de Saint-Exupéry

Vă mai aduceţi aminte de povestirea lui Antoine de Saint-Exupéry din Terre des hommes în care acesta descrie în timp real şi cu destul tragism aventura unui pilot prăbuşit în Anzi care reuşeşte să supravieţuiască acestui eveniment nefericit gândindu-se la soţia şi prietenii săi? Mais je me disais: Ma femme, si elle croit que je vis, croit que je marche. Les camarades croient que je marche. Ils ont tous confiance en moi. Et je suis un salaud si je ne marche pas.

Pentru mine este esenţa iubirii şi a responsabilităţii faţă de ceilalţi. Aşa cum bine îmi mărturisea un prieten: ştiu că ea mă iubeşte şi mai ştiu că şi ea ştie că o iubesc, nu îmi este teamă că voi muri şi vreau să cred că această iubire împărtăşită va fi cea care mă va ajuta să lupt pentru viaţa mea, dacă vreodată va fi nevoie.

Pe scurt: în situaţii limită, faptul că eşti iubit şi iubeşti pe cineva, fie el părinte, partener, soţ, copil, etc, ar trebui să reprezinte principala motivaţie de a rămâne în viaţă. Important e să nu uităm că iubim şi că suntem iubiţi în atât de multe feluri.