I love Google

Da, ştiu, nu sunt singura. Voi trece peste povestea apariţiei acestui motor de căutare, care e totuşi interesantă. Dacă aveţi copii care vor să se lase de şcoală ca să câştige bani, ar fi bine să le menţionaţi că băieţii ăştia au dat lovitura cu Google fiind doctoranzi la Stanford şi nu tăind frunze la câini. Promit să nu ma isterizez la o posibilă teorie a conspiraţiei că Google îşi propune să conducă lumea.

Îmi place de Google pentru că are o interfaţă prietenoasă şi pentru că îmi este foarte util în procesul de căutare. În copilărie, în vremea când trebuia să scriem compuneri despre toamnă, ţin minte că înainte de a mă apuca efectiv de scris mai întâi căutam toate cărţile din bibliotecă unde ştiam, speram sau bănuiam că e vorba şi despre toamnă. Acum, situaţia s-a simplificat. Nu mă mai pierd printre cărţile înşirate în jurul meu – şi doamne, că dor mai îmi e de timpurile de atunci - apăs căutare şi gata treaba.

Şi mai am un motiv pentru care îmi place de Google. Îmi place cum îşi transformă logo-ul pentru a sărbători diverse evenimente: nu ştiu câţi ani de existenţă Lego, Jocurile Olimpice de la Beijing, Anul Nou, etc. Pentru a vedea toate aceste„Google doodles” realizate de-a lungul timpului, vă invit să vizitaţi pagina aceasta: http://www.google.com/holidaylogos.html.

Deunăzi, de fapt săptămâna trecută au avut un Google doodle cu un tablou al lui Rene Magritte. Pentru mine a fost o bucurie, pentru că uitasem de Magritte, deşi acasă am o colecţie întreagă de ilustrate cu picturile lui. Şi dacă vă place stilul, puteţi vedea mai mult pe http://www.magritte.be/.

Preferatul meu rămâne cel pentru aniversarea lui Salvador Dali de acum câţiva ani. Păcat că a trebuit să fie retras pe motive de drepturi de autor. Cei care au provocat retragerea nu cred că au realizat impactul pe care Google îl are asupra vizitatorilor săi şi că majoritatea măcar s-ar fi informat asupra lui Dali si a tabloului, dacă nu s-ar fi şi hotărât să mearga să viziteze locul unde a creat acesta.

Aştept să văd care va fi următorul Google doodle.

România, mormonii şi recesiunea

Pe la omienouăsutenouăzecişipatru, pe când subsemnata era în plină naivitate romanţioasă adolescentină, liniştea urbei mele republicane fu perturbată de apariţia unor tineri blonzi, cu faţa albă ca spuma laptelui, costume impecabile, americani ce o mai rupeau şi pe româneşte. Bănuiesc că îi recunoaşteţi pe misionarii mormoni care la un moment invadaseră România ca pe un mare obiectiv strategic.

Iluziile de amor s-au dus pe aripile timpului, mintea mi-a revenit şi împreună cu ea şi întrebarea câţi români au fost convertiţi de aceşti băieţi? Şi cât a durat convertirea lor, după ce ajutoarele financiare s-au terminat şi românii au revenit la realităţile lor balcanice. Ar fi interesant de realizat un studiu sociologic pe tema aceasta. Fiindcă după revoluţie ţara noastră a devenit un teritoriu foarte tentant pentru numeroase culte religioase. Unele şi-au găsit adepţi pe termen scurt datorită avantajelor propuse. Altele au reuşit să îi fidelizeze pe oameni mai mult. Cum, ar fi o întrebare care merită să primească un răspuns.

Probabil peste câteva decenii când ne vom detaşa mai mult şi ne vom mai maturiza ca popor vom reuşi să realizăm studii despre noi, ca să ne cunoaştem mai bine ca popor, ca naţie, ca element geopolitic, etc. Popoarele, întocmai ca şi oamenii, trebuie să se cunoască foarte bine pentru a rezista presiunilor istoriei şi pentru a contribui la progresul lor.

Revenind la mormoni, aseară, pe o ploaie urâtă şi rece, doi misionari trăgeau după ei nişte bagaje imense, ca şi cum s-ar fi retras de pe un teritoriu unde invazia nu a reuşit. Şi mă întrebam dacă şi ei sunt afectaţi de criza economică. Pentru că tot acest misionarism costă destul de mult, nemaimenţionând preferinţa lor pentru poligamie, care trebuie să fie destul de costisitoare, mai ales în vremuri de restrişte.

De ce scriu despre ei? Pentru că am constatat aseară că uitasem de ei şi am realizat cât de flexibilă e memoria şi cât de uşor trecem peste anumite lucruri. Şi nu e prea înţelept în condiţiile în care România nu şi-a prea învăţat lecţiile trecutului.

Amos Oz

Moto: Literary and political work helps people to ged rid of stereotypes. Amos Oz

Nu ştiţi ce să mai citiţi? Vă recomand Cutia neagră a scriitorului israelian Amos Oz. Este un roman destul de vechi- a apărut în anul 1987 - dar absolut extraordinar. Pe copertă scria că nu-l poţi lăsa din mână până la sfârşit. Am râs, crezând că e o strategie de a-i face pe oameni să citească. Vă confirm că e într-adevăr foarte captivant, că oamenii ăia sunt atât de reali, încât dacă te uiţi în jur îi poţi vedea şi tocmai de aceea abia aştepţi să vezi care va fi soarta lor. Efectul este obţinut şi prin tehnica narativă, dar să nu intrăm în detalii tehnice. Oricum, este interesant de mutat perspectiva de cititor din spaţiul european în cel al Israelului. Veţi descoperi alte problematici, dar aceleaşi tipologii umane.

Personal, romanul mi-a aruncat cel puţin o provocare: răsturnarea paradigmei fericirii.

Citez:
"Desigur, nu ai uitat vestita lege din introducerea la Ana Karenina, când Tolstoi, învăluit într-o pelerină de o divinitate rustică [...] declară că toate familiile fericite se aseamănă între ele, pe când cele nenorocite sunt nenorocite fiecare în felul său. Am tot respectul faţă de Tolstoi, însă eu cred contrariul: majoritatea nenorociţilor se zbat în suferinţele lor conform aceleiaşi formule fixe [... ]. Pe când fericirea e un obiect fin şi rar, ca un fel de vază chinezească, iar puţinii care au ajuns la ea au gravat-o semn după semn, de-a lungul anilor, fiecare după propria imagine, după propriile măsuri, aşa încât nici o fericire nu seamănă cu alta. Iar când a fost turnată fericirea, s-au amestecat şi suferinţele şi umilirile, aşa cum aurul ar trebui să fie extras din mineralul brut. Există fericire pe lume, Alex, chiar dacă e efemeră ca un vis."

Mie mi-a schimbat modul de raportare la fericire şi la nefericire. Dacă vouă nu, nu e nimic. Sper măcar să vă placă scriitura lui Amos Oz.

Mandolina şi metroul

Natura umană din metroul bucureştean devine un subiect din ce în ce mai frecvent în conversaţiile utilizatorilor acestui mijloc de transport. De la o vreme, oamenii se poartă de parcă ar participa la competiţia vieţii lor care presupune călcatul cel mai frumos de picioare, înghiontitul cel mai artistic, punerea de obstacole eficiente în calea coborârii şi tot aşa.

Acelaşi metrou este şi scena pentru o formaţie care seamănă cu LaStrada, dar nu ştiu dacă e ea – o să mă informez şi o să vă spun. Băieţii ăştia transformă Piaţa Victoriei în altă lume. Nu ştiu câţi din cei care trec pe lângă ei, îi aud şi se lasă în voia muzicii, dar o astfel de statistică este lipsită de importanţă. Eu le mulţumesc pentru că de fiecare dată când sunt acolo îmi schimbă peisajul mental.

De dimineaţă, cuminţi, între două automate de Coca Cola, cu zeci de trecători grăbiţi în jur, cântau un tango. Soarele era prezent şi el. Pe măsură ce urcam treptele simţeam că urc de fapt o scară de lumină. Eram toată un zâmbet care poate nu ar fi fost acolo în lipsa muzicienilor cu mandolina din Piaţa Victoriei. Viaţa poate fi şi armonioasă, nu doar o probă de supravieţuire.

Cum ceri ajutor

Moto: Remember, if you ever need a helping hand, you'll find one at the end of your arm. . . As you grow older you will discover that you have two hands. One for helping yourself, the other for helping others. Audrey Hepburn

Pare simplu, nu? Ai o problemă, strigi după ajutor şi se rezolvă. Dar nu toate problemele sunt de genul ţeavă spartă care poate fi reparată de un instalator. Altele sunt mult mai subtile şi ţin de personalitatea noastră, de complexele şi frustrările din noi, de ambiţiile şi disperările noastre, de dorinţele şi neputinţele din dotare. Cum faci să semnalezi celorlalţi că tu ai o problemă şi mai ales că ai nevoie de ajutorul lor? Dacă joci cartea tristeţii şi a figurii întunecate, nu vei primi decât întrebări apocaliptice: aoleu, dar ce se întâmplă cu tine? şi sfaturi pe măsură: Nu mai fi aşa de negru că doar nu e sfârşitul lumii.

Uneori e greu să spui direct ce te doare astfel încât cei din jurul tău să te poată ajuta. Şi asta se întâmplă în principal din două motive. Primul, am fost educaţi într-o societate unde nu dădea bine să nu ştii, să nu poţi, era ruşine, erai judecat destul de nefavorabil. Al doilea, pentru că nici nu ştii foarte bine ce problemă ai şi de fapt ţi-ar trebui un ajutor care să dea de capăt iţelor încurcate ale minţii şi emoţiilor noastre.

Adesea presupunem că cei dragi nouă ne pot citi gândurile şi pot să ne dea o mână de ajutor fix când avem nevoie. Nu e chiar aşa. Mare mi-a fost surpriza când, în timp ce rememoram cu mama viaţa mea de studentă şi mă plângeam de emoţiile enorme pe care le trăiam înainte de fiecare examen, ea să îmi spună: Tu? Ai avut tu emoţii? Nu s-au văzut niciodată!!! Şi asta în condiţiile în care locuiam în aceeaşi casă. Şi deşi mi-am promis să nu uit ideea asta, că nimeni nu poate şti cu adevărat ce e în sufletul tău, pentru că nu are instrumentele necesare, mai îmi scapă din vedere uneori. Că, de, mă iau cu trăitul. Şi nu e bine. Tot eu sunt cea care sufăr. În plus, şi prietenii mei sunt împovăraţi pentru că le reproşez ceva ce le era imposibil să facă.

Bun. Am stabilit că e înţelept să cerem ajutor şi că cel mai simplu e să o facem direct, fără ascunzişuri. Întrebarea următoare ar fi cui. De regulă, celor mai apropiaţi. Ocazional, ar fi bine să mai schimbăm paradigma şi să cerem ajutor de specialitate şi nu mă refer aici doar la ajutorul psihologului, ci şi la ajutorul unui amic contabil sau economist dacă avem necazuri financiare de planificare sau investiţii, unui amic al altor amici care se ocupă de imobiliare, dacă vrem să închiriem sau să cumpărăm ceva, etc. E foarte important să nu ne limităm aria de căutare.

Dar cel mai important lucru este să ceri ceea ce ţi se poate oferi. Ştiu că abordarea aceasta pare ameninţătoare la adresa progresului, dar sunt sigură că e benefică nervilor. Cred că e cea mai mare greşeală pe care o fac femeile în privinţa bărbaţilor: le cer lucruri pe care aceştia nu sunt în stare să le ofere din cauza determinismului de ordin genetic şi cultural. Femeile înţeleg foarte greu că un bărbat, indiferent cât de minunat este şi oricât de mult le-ar iubi, este incapabil de anumite gesturi. El o să vină cu soluţii, foarte bune de altfel, pe când ea are nevoie să fie ţinută în braţe şi să i se valideze emoţiile. El nu o să ştie ce să facă cu o femeie prăbuşită emoţional, fiindcă lui nu prea i se întâmplă aşa ceva. Avea Stephen Covey un exemplu foarte bun în legătură cu principiul Harta nu este teritoriul, şi asta se aplică şi în cazul relaţiei dintre femei şi bărbaţi. El povestea cum că dacă te afli în Chicago şi ai harta oraşului Detroit, oricât de tare te-ai strădui şi oricât de pozitiv ai fi, nu vei putea ajunge la obiectivul propus (recunosc că nu mai ţin minte oraşele exact). Aşa şi cu femeile – ele au propria hartă după care se ghidează în relaţia cu el. La fel şi bărbaţii. Numai că hărţile respective au foarte puţine puncte în comun şi chiar dacă cei doi ajung să se cunoască foarte bine, ei vor judeca mereu în baza hărţii primare.

În concluzie, este responsabilitatea ta să ceri ajutor atunci când ai nevoie, este datoria ta faţă de tine. Nu îi judeca prea tare pe ceilalţi dacă nu reuşesc să îţi ofere sprijinul întocmai cum sau când voiai. Cu siguranţă, fac mult mai mult pentru tine decât îţi dai tu seama în focul problemei sau al supărării. Ajutorul se cere şi se primeşte cu răbdare şi toleranţă.

Later edit: Ajutorul se oferă cu la fel de multă răbdare şi toleranţă.

Fără titlu

Moto: Success is not a matter of luck – it begins with a clear goal and well-thought out plan. If you follow your plan and are not put off by setbacks, you will get where you want to be.

Cu ceva timp în urmă a circulat pe mail un document interesant intitulat Manifestul succesului. Acesta cuprindea 200 de idei simple pentru a avea o viaţă complexă şi împlinită. De departe, sfatul cel mai important mi se pare următorul: Nu lăsa ca lucrurile care contează cel mai mult în viaţa ta să depindă de cele care contează cel mai puţin. În fiecare zi, fă-ţi timp să te întrebi dacă "astfel îţi foloseşti la maxim timpul şi energia." Gestionarea timpului înseamnă gestionarea vieţii, aşa că păzeşte-ţi timpul cu mare grijă.

De ce mi se pare important? Fiindcă eu fac complet invers. Şi pentru că nu cred că suntem chiar atât de unici pe cât ni se pare, sunt convinsă că mai sunt şi alţii ca mine.

Încerc să mă dumiresc de ce nu sunt în stare. Să o luăm pe căprării:

1. sunt obişnuită să trăiesc la întâmplare. Atâta timp cât am studiat, reperele mele constau în a da la liceu, la facultate, diverse examene, licenţă, masterat, etc. Apoi m-am angajat şi soarele în jurul căruia mă rotesc este serviciul. El mă epuizează şi atunci trăiesc printre picături, adică în momentele în care nu sunt la serviciu. Numai că eu ar trebui să fiu soarele meu, indiferent de situaţia de viaţă în care mă voi afla.

2. îmi lipseşte viziunea de ansamblu şi mi se pare că va exista mereu un mâine. Şi dacă nu va fi aşa? Ar trebui să pot vedea viaţa la scară mare, cu un plan adecvat personalităţii mele, cu o succesiune de obiective de îndeplinit şi etape intermediare de progres. Nu trebuie să fie un plan definitiv, ci unul în permanentă schimbare pentru a ţine pasul cu schimbarea de vârstă, statut social şi ce mai vreţi voi. Probabil aşa mi-aş da seama spre ce mă îndrept, nu doar înspre un viitor luminos, cum mă păcălesc în prezent, şi mi-aş folosi cu înţelepciune resursele din dotare, inclusiv resursa timp.

3. vă las pe voi să mă ajutaţi la punctul trei.

P.S. Pentru o "minte" de ajutor, puteţi citi şi articolele lui Dragoş Mănac, dacă nu o faceţi deja, începând cu http://www.manac.ro/2008/09/12/teoria-egoismului/.

Ştirea mută

V-aţi uitat vreodată la televizor fără sonor? Sper să răspundeţi da. Dacă nu, nu-i nimic, mai aveţi timp. Trebuie să încercaţi neapărat. E un exerciţiu excelent de atenţie şi imaginaţie. De exemplu, am urmărit o întreagă emisiune Profesioniştii fără să aud nimic din ea. Din fericire, invitat era ambasadorul Germaniei şi deci exista subtitrare. Însă marea provocare a fost să înţeleg ce spune Eugenia Vodă pentru că ea vorbea în română. Şi am reuşit aproape tot, cu excepţia câtorva cuvinte. Şi asta pentru că domnia sa are o dicţie impecabilă. Fantastică, de-a dreptul.

De ce îmi place să mai domolesc volumul? Pentru că în momentul în care simţul auzului nu mai este conectat, focusul se mută pe non-verbal. Şi e foarte interesant de urmărit jocul interlocutorilor. Asta în cazul în care vă dă târcoale aceeaşi curiozitate care nu mă lasă în pace pe mine: să descopăr fiinţa umană sub toate faţetele ei.

Astăzi, cum stăteam cuminte pe scaun înainte să intru la doctor, m-a frapat paradoxul de a fi într-o sală de aşteptare plină de oameni care se uitau la o televiziune de ştiri românească cu volumul zero. Mi s-a părut amuzant să nu ai alte indicii despre ceea ce vezi decât expresia prezentatorului, imaginile şi eventual câteva titluri mai mult sau mai puţin bombastice. În acelaşi timp, mi s-a părut şi un exerciţiu foarte interesant, un fel de gimnastică mentală. Data viitoare când daţi drumul la ştiri, reduceţi volumul şi vedeţi ce se întâmplă. Nu uitaţi să îmi spuneţi şi mie.

Creştinism şi „afacerism”

Moto: Dacă oportunităţile nu-ţi bat la uşă, atunci construieşte o uşă la care ar putea bate!

„Bate şi ţi se va deschide”, „Cere şi ţi se va da” sunt doar câteva din maximele lui Iisus intrate deja în vorbirea curentă. Mai mult decât atât, în această lume condusă de business la superlativ, principiul pe care se sprijină aceste cuvinte e mai mult decât folositor.

Apropo, îmi place cum ne iluzionăm când considerăm că abia acum banul a cucerit lumea. El a fost din toate timpurile factorul cel mai important pentru că acordă putere. Marile descoperiri geografice s-au făcut pentru sporirea resurselor şi consolidarea poziţiei politice şi financiare a ţărilor respective şi nu doar din avântul cunoaşterii.

Revin la sfaturile lui Iisus care acum se găsesc în toate cărţile de management şi antreprenoriat. You just have to ask, spun acestea. Adică exact ce spunea şi Iisus. „Cere şi ţi se va da.” Cere un răspuns şi vei primi o soluţie. Cere o amânare a termenelor limită, o eşalonare a plăţilor, o reorganizare a contractelor şi vei obţine profitul/succesul/rezultatul dorit. „Bate şi ţi se va deschide”. Bate la uşa altor produse, a altor nevoi ale consumatorilor şi aceştia te vor primi în casa lor.

Mi-am amintit de toate acestea în timp ce căutam o colegă în biroul nostru răspândit pe 6 etaje. Mă instruise clar cum să ajung la ea: cum intri, o iei la stânga. Am intrat, m-am îndreptat spre stânga şi am văzut o uşă. Şi pentru că aveam în minte organizarea birourilor de la alte etaje, am considerat că e o uşă de ieşire, aşa că am luat-o la dreapta. Evident, am greşit. Colega mea se afla în camera din spatele uşii respective. Dacă aş fi continuat să merg drept înainte, aşa cum îmi explicase, şi aş fi bătut la uşă, aş fi ajuns mai repede. Cel puţin, am întrebat o altă colegă unde o puteam găsi pe cea căutată. Dar nu mai bine băteam la uşă din prima?

Părinţii mei, copiii mei

Moto: To maintain a joyful family requires much from both the parents and the children. Each member of the family has to become, in a special way, the servant of the others. Papa Ioan Paul al II-lea

Am avut noroc. Provin dintr-o familie moderat disfuncţională. Pornesc de la premisa că toate familiile sunt disfuncţionale. Tind să fiu de acord cu ea în baza a ceea ce văd în fiecare zi în jurul meu. Cum spuneam, am avut noroc, pentru că totuşi am o relaţie bună cu părinţii mei. E adevărat că a trebuit să trec peste turbulenţele adolescenţei şi peste o suspiciune de cancer a mamei mele pentru a deveni mult mai tolerantă în relaţia cu ei. Am realizat atunci la 22 de ani cât timp am aşteptat rezultatul biopsiei că părinţii sunt oarecum mai fragili decât noi. Că sunt mai obosiţi de viaţă şi mai încărcaţi de responsabilităţi. Că sunt fixaţi în tiparele comportamentale pe care le-au exersat toată viaţa. Mi-am dat seama că ar fi fost o prostie să le cer să se schimbe drastic. În schimb, am adoptat o altă tactică. Mi-am pus ochelarii cu lentile roz şi m-am axat să văd la părinţii mei toate acele lucruri pentru care trebuie să le fiu recunoscătoare: iubirea lor, valorile şi principiile insuflate, amintirile noastre frumoase. Resturile urâte au fost reduse, neabandonând totuşi ideea de a-i face să se dezbare de anumite chestii. Dar am încetat să îi mai condamn pentru diverse. E foarte simplu să dai vina pe părinţi pentru tot, însă e mult mai complicat să iei ce e mai bun de la ei şi să arunci neghina. Cert este că din acel moment relaţia noastră s-a îmbunătăţit fantastic. De atunci, nu am mai avut niciodată nicio criză, deşi am fi putut. De atunci, mă încearcă sentimentul că mi-am adoptat părinţii, că au devenit copiii mei. Am aceeaşi indulgenţă ca şi în cazul copiiilor. Am aceeaşi bucurie pentru tot ceea ce fac exact ca atunci când asişti la primii paşi. Am aceeaşi nelinişte când se îmbolnăvesc ca atunci când nu dormeau nopţile ca să aibă grijă de mine.

Nu ştiu dacă strategia asta dă roade şi în cazul altor familii cu situaţii mai complicate. Tot ce ştiu este că eu nu pot trăi fără să fiu în armonie cu părinţii mei. Probabil şi pentru că sunt singură la părinţi şi atunci ei au fost principala mea realitate. Şi mai ştiu că merită făcut orice efort pentru obţinerea echilibrului dintre copii şi părinţi, fie dintr-o parte, fie din cealaltă.

Moartea

Faptul că am decis să aduc puţin în discuţie moarte nu înseamnă nici că sunt deprimată, nici că am gânduri sinucigaşe, nici vreo altă bazaconie de acest fel. Articolul marchează simplu nişte schimbări prin care trec cu privire la înţelegerea şi acceptarea vieţii şi a morţii.

De fapt, făcându-mi curăţenie prin fişierele din calculator, am dat peste o "poezie" care m-a marcat profund, ceva gen momentul de iluminare din zen. Ţin minte că eram la birou în mijlocul telefoanelor şi tastaturilor dezlănţuite când o prietenă filolog mi-a trimis predica-poezie. Am citit-o repede, nu pentru că mă grăbeam, ci pentru că nu îmi venea să cred că poţi vorbi despre moarte şi mai ales despre efectele ei asupra celorlalţi simplu, fără patetisme şi lacrimi inutile.

Nu există o concluzie, mai degrabă un final deschis şi enervant, aşa ca în povestirile zen.

Death is nothing at all. It does not count.

I have only slipped away into the next room. Nothing has happened.
Everything remains exactly as it was.

I am I, and you are you, and the old life that we lived so fondly together is untouched, unchanged.

Whatever we were to each other, that we are still.
Call me by the old familiar name.

Speak of me in the easy way which you always used.

Put no difference into your tone.

Wear no forced air of solemnity or sorrow.

Laugh as we always laughed at the little jokes that we enjoyed together.

Play, smile, think of me, pray for me.

Let my name be ever the household word that it always was.

Let it be spoken without an effort, without the ghost of a shadow upon it.

Life means all that it ever meant. It is the same as it ever was.

There is absolute and unbroken continuity.

What is this death but a negligible accident?

Why should I be out of mind because I am out of sight?

I am but waiting for you,

for an interval,

somewhere very near,

just round the corner.

All is well.

Henry Scott Holland

Spune nu

Moto: The art of leadership is saying no, not saying yes. It is very easy to say yes. Tony Blair

Una din problemele cu care eu şi ceilalţi membri mai generoşi ai familiei mele ne confruntăm frecvent este incapacitatea de a spune NU. Şi asta pentru că noi considerăm că e un act de egoism să refuzi pe cineva, că e o dovadă clară că interesele noastre sunt mai presus de interesele altcuiva şi asta nu e frumos, creştineşte, etc.

La unii dintre noi, fenomenul a ajuns să fie patologic, astfel încât tot timpul suntem la dispoziţia cuiva. Asta până când ne este pusă în pericol sănătatea sau viaţa şi devenim incapabili fizic de a mai sări în ajutorul oricui. La alţii, fenomenul e mai subtil şi se manifestă numai faţă de un număr restrâns de persoane, părinţi, iubiţi, etc.

Înainte să mă apuc de scris credeam că articolul va fi unul de self-help în care să dau sfaturi din experienţa mea şi a altora despre cum să spui nu, cum să îţi creşti stima de sine şi persoana ta să capete mai multă importanţă decât a celorlalţi, despre cum să înfrângi sentimentul de vinovăţie care te bântuie în cazul în care refuzi pe cineva. Între timp, m-am răzgândit. Poate fiindcă au trecut câteva ore de când am întrerupt scrierea articolului. Poate fiindcă am ieşit din starea sfătoasă şi sunt într-una mai belicoasă.

Mesajul de fond rămâne acelaşi: spune nu atunci când ai motive întemeiate să nu spui da. Şi mai ales spune nu, după ce ai luat în calcul şi efectul refuzului tău asupra celuilalt.