Cu mâna pe inimă şi lacrimi în ochi, sunt nevoită să recunosc că nu ştiu nimic despre natura umană. Mă rog, situaţia nu e aşa de lacrimogenă sau de gravă, însă am zile în care privesc în jur, mă minunez şi atât. Realizez atunci că greşesc pentru că mă uit la oameni prin ochii mei ca marea şi judec lumea în funcţie de ce le-ar plăcea lor să vadă.
Dar lumea e aşa cum este, ca să dau dovadă de maximă inteligenţă truistică. Dacă eu nu sunt capabilă de răutăţi mari, nu înseamnă că e valabil pentru toată lumea. Şi deşi ştiu asta şi mă protejez cum pot mai bine de toate urâţeniile pornite din răul uman, totuşi uneori rămân perplexă pentru că îmi dau seama că răutatea unora nu e doar un accident fiindcă au avut o zi proastă, ci una din caracteristicile lor definitorii. Şi nu vă închipuiţi ce tristeţe fără margini mă cuprinde. Alteori trăiesc cu impresia că răutatea, deşi semn de primitivism, este un mare factor de progres, culmea. Cred că civilizaţia umană încă nu a ajuns atât de departe încât să fie motivată de lucruri bune care să favorizeze apariţia altor lucruri bune. Adică, vrem să salvăm pământul acum când situaţia e deja destul de serioasă şi se întrevăd tot felul de sinistroşenii la orizont, dacă va mai exista un orizont. În principiu, vrem să-l salvăm din egoism, ceea ce e bine fiindcă măcar nu facem rău. Sau, alt exemplu. Avem o mare solidaritate socială în caz de catastrofe naturale. După ce trece inundaţia, cutremurul sau epidemia, revenim la viaţa noastră obişnuită. De ce nu putem fi generoşi în fiecare zi? De complicat, nu e complicat, doar solicitant să îţi pui problema suferinţei sau nevoilor altora. Doar când se întâmplă tragedii, ne speriem uşor şi pentru alungarea anxietăţii, dăruim. E bine şi aşa, dar am convingerea că umanitatea e în stare de mai mult. Evident, sunt o mare idealistă, nu mai e un mister deja, chiar dacă o să vă surprindă să aflaţi că lucrarea mea de diplomă a fost nu despre utopii, ci despre distopii, adică utopii negative, pentru că mă tem că încercarea oamenilor de a pune în practică o societate perfectă va degenera în opusul ei.
Chiar dacă ştiu că nu ştiu mare lucru despre natura umană, fiecare moment din viaţa mea e prilej de bucurie şi de descoperire. În fiecare zi trăiesc sentimentul pe care l-am avut când am privit prima oară la microscop şi am avut atunci dovada că lumea este mult mai mult decât puteam să cuprind cu ochii sau cu mintea şi mi s-a părut fascinant. Sunt la fel de fascinată în continuare de tot ce se întâmplă în jurul meu şi asta vă doresc şi vouă.
Dar lumea e aşa cum este, ca să dau dovadă de maximă inteligenţă truistică. Dacă eu nu sunt capabilă de răutăţi mari, nu înseamnă că e valabil pentru toată lumea. Şi deşi ştiu asta şi mă protejez cum pot mai bine de toate urâţeniile pornite din răul uman, totuşi uneori rămân perplexă pentru că îmi dau seama că răutatea unora nu e doar un accident fiindcă au avut o zi proastă, ci una din caracteristicile lor definitorii. Şi nu vă închipuiţi ce tristeţe fără margini mă cuprinde. Alteori trăiesc cu impresia că răutatea, deşi semn de primitivism, este un mare factor de progres, culmea. Cred că civilizaţia umană încă nu a ajuns atât de departe încât să fie motivată de lucruri bune care să favorizeze apariţia altor lucruri bune. Adică, vrem să salvăm pământul acum când situaţia e deja destul de serioasă şi se întrevăd tot felul de sinistroşenii la orizont, dacă va mai exista un orizont. În principiu, vrem să-l salvăm din egoism, ceea ce e bine fiindcă măcar nu facem rău. Sau, alt exemplu. Avem o mare solidaritate socială în caz de catastrofe naturale. După ce trece inundaţia, cutremurul sau epidemia, revenim la viaţa noastră obişnuită. De ce nu putem fi generoşi în fiecare zi? De complicat, nu e complicat, doar solicitant să îţi pui problema suferinţei sau nevoilor altora. Doar când se întâmplă tragedii, ne speriem uşor şi pentru alungarea anxietăţii, dăruim. E bine şi aşa, dar am convingerea că umanitatea e în stare de mai mult. Evident, sunt o mare idealistă, nu mai e un mister deja, chiar dacă o să vă surprindă să aflaţi că lucrarea mea de diplomă a fost nu despre utopii, ci despre distopii, adică utopii negative, pentru că mă tem că încercarea oamenilor de a pune în practică o societate perfectă va degenera în opusul ei.
Chiar dacă ştiu că nu ştiu mare lucru despre natura umană, fiecare moment din viaţa mea e prilej de bucurie şi de descoperire. În fiecare zi trăiesc sentimentul pe care l-am avut când am privit prima oară la microscop şi am avut atunci dovada că lumea este mult mai mult decât puteam să cuprind cu ochii sau cu mintea şi mi s-a părut fascinant. Sunt la fel de fascinată în continuare de tot ce se întâmplă în jurul meu şi asta vă doresc şi vouă.
2 comentarii:
Cred ca ti-ar trebui un aparat foto, cu ajutorul caruia sa prinzi cat mai mult din ceea ce vezi tu prin ochii tai.
Ma gandeam uneori cat de eficient ar fi un aparat foto pe care sa-l ai montat pe retina. Cand vrei sa faci o poza, doar sa clipesti din ochi si sa-ti ramana undeva poza, pe care apoi sa o poti vedea pe monitor :)
Am avut si eu o perioada in care pur si simplu nu intelegeam de ce e lumea asa cum este. Dupa cativa ani, ca sa pot dormi linistita, am inceput sa-mi imaginez ca de fapt toti suntem buni, doar ca din diverse motive iesim temporar din tiparul acesta (in ochii altora), dar revenim incet la loc. Insa dupa ziua de astazi nu mai stiu ce sa spun. cateodata iti sta mintea-n loc intrebandu-te: "Cum e posibil?"... nu stiu care e adevarul, insa a doua varianta te ajuta sa fii un pic mai fericit. Totul e sa poti. Eu ii admir pe cei care reusesc si imi doresc sa ajung ca ei intr-o zi.
Trimiteți un comentariu