Viaţă?

Uneori mă întreb dacă asta e viaţa adevărată.

De ceva vreme evit să mă mai uit la televizor ca să mă autoprotejez. Când nu mai fac faţă conversaţiilor cunoscuţilor sau mă simt prea ruptă de lume, citesc ziarele online tocmai ca să am versiuni cât mai puţin melodramatice ale realităţii. Din păcate, azi am văzut şi eu ştirea cu tânăra care a murit după ce a fost lovită pe trecerea pe pietoni. Mă uitam şi mi se părea neverosimil.

Nu acuz pe nimeni, nu am de ce. Doar că ştiu că a traversa strada este o luptă cu maşinile care nu mai vor să oprească. În fiecare zi am stresul trecutului străzii şi nu pot să nu îmi aduc aminte de cele câteva luni petrecute în Belgia când abia mă apropiam de zebră şi maşinile încetineau regulamentar şi opreau politicos. Şi mai ştiu cum alergăm unii pe lângă alţii într-o fugă straşnică de a ajunge acolo unde avem treabă. Dar la ce folos graba? Ce obţinem?

Nu a înnebunit lupul ca în reclamă, a înnebunit oraşul şi poporul. Cel puţin în Bucureşti! Şi chiar dacă sunt optimistă în privinţa României, că vom ajunge o ţară civilizată, mă tem că preţul va fi foarte mare pentru unii: ratare în viaţă, nefericire perpetuă, boli nervoase sau chiar moarte.

Mi se pare atât de trist şi mă întreb dacă aşa e totuşi viaţa. Prefer să cred că nu. Poate şi pentru că am văzut pe viu că lumea aşa cum mi-o imaginez eu există. Va ajunge şi la noi – voi fi probabil bunică, dacă voi mai fi. Important e că va ajunge.

Mi se pare trist că viaţa a ajuns să fie atât de neînsemnată la noi, de lipsită de preţ. Că ne hăituim unii pe alţii aşa de eficient încât nu mai vedem decât ce e înaintea noastră pentru folosul propriu. Că civismul e un cuvânt interesant şi doar atât. Că ar fi fost foarte posibil să fi trecut pe lângă biata fată fără să fi făcut ceva pentru ea.

Însinguraţi

Nu apăr şi nici nu condamn epoca modernă. Doar observ.

Nu glorific nici trecutul din cărţile de istorie, nici prezentul trăit de mine. Dar observ.

Nu mă încântă nici utopiile nici distopiile despre umanitate. Doar observ.

Observ cum suntem copleşiţi de viaţa noastră. Observ cum ne luptăm cu abundenţa de mijloace de comunicare ca să rămânem la curent cu ce se întâmplă în lume sau cu prietenii noştri. Observ cum vorbim mai puţin cu toţi şi cu noi.

Suntem din ce în ce mai însinguraţi, asta observ. Ne izolăm strategic în spatele calculatoarelor pentru a ne ocupa de activităţile ce ne aduc împlinirea financiară sau profesională, sau ambele. Ne retragem din faţa elanului altora de a îşi împărtăşi micile bucăţi de suflet. Îi amânăm sau îi repezim până când se potolesc şi nu mai zic nimic. Ne ferecăm energiile, le punem la păstrare, timpul nostru e prea preţios ca să-l pierdem vorbind. Haios, nu, în plină eră a comunicării? Foarte adevărat, indiferent de ce scrie în puzderia de cărţi despre dezvoltare personală sau profesională.

Halucinant să vezi cât efort necesită comunicarea uitând prea des cât de umană este.

Lucrez la o masă de opt persoane. Ne ştim de ani de zile. Am vorbit vrute şi nevrute, dar de la o vreme parcă vorbim cu picătura. Nu cumva să curgă prea mult că cine ştie. Suntem obosiţi. Nu mai avem chef nici de noi, nici de ceilalţi. Nu cercetăm prea mult de ce, dar tăcem, mai mult şi mai mult şi mai mult. Ascultăm muzică în căşti, ne străduim să muncim şi tăcem.

Cred că am avea o surpriză destul de mare dacă într-o zi ne-am întâlni cu noi la colţul străzii. Sunt curioasă dacă măcar ne-am recunoaşte sau ne-am saluta sau ne-am invita la masă să mai povestim că am rămas în urmă cu viaţa noastră.

Hmm, oare eu ce aş face?

A fost odată ca niciodată

Moto: The universe is made of stories, not of atoms. Muriel Rukeyser

… o dimineaţă firavă de duminică. Soarele era uşor timid şi îşi făcea curaj să invite lumea în oraş. Cuzubella n-a stat mult pe gânduri şi a pornit-o la drum.

Urcând în mirobolanta invenţie numită autobuz, Cuzubella s-a aşezat cuminte la geam încercând să vadă cât mai mult din viaţa din jur. Când la un moment dat, spre surprinderea ei totală, a auzit cum Dorothy îi spunea ceva haios Omului-de-tinichea.

Misterul s-a elucidat mult prea repede: şoferul asculta un post de radio pentru copii care la acea oră depăna poveşti pentru toţi cei care încă mai aveau puterea să păşească în lumea realităţilor fantastice.

Terminând cu tonul uşor siropos, am fost aşa de cucerită de povestea în poveste la care asistam. Eram aşa de fericită să îmi port povestea alături de alţi oameni fiecare cu povestea lui uniţi de o poveste comună care curgea lin la radio.

Nu pot decât să vă propun să ne vedem dincolo de curcubeu, indiferent dacă mai credeţi sau nu în poveşti! Dar numai dacă vreţi, evident!

Aşteptarea, bat-o vina

Moto: People count up the faults of those who keep them waiting. French proverb

Nu ştiu de unde ni se trage, de la Penelopa care ţesea îndârjită iubirea ei pentru Ulise convinsă fiind că într-o zi se vor revedea sau de la vreo trăsătură genetică încă neexplorată, însă îmi este din ce în ce mai clar că una din dimensiunile vieţii unei femei este aşteptarea.

Cunosc răspunsul ştiinţific privind împărţirea rolurilor în era preistorică: bărbatul mergea la vânătoare, femeia rămânea să aibă grijă de cămin, adicătelea de micuţii neanderthali. Diviziunea muncii era echitabilă, ambii contribuiau la perpetuarea speciei în mod egal. Cum emanciparea femeii a durat mii de ani, bărbatul a fost mereu în poziţia de a pune pâinea pe masă şi deci de a lipsi de acasă pentru a o aduce. Şi uite aşa a început epopeea aşteptării.

Ea continuă şi în zilele noastre, pentru că e greu să scoţi modelul comportamental ancestral din sistem. El s-a perpetuat favorizat de condiţiile sociale. Abia de câteva decenii femeia a plecat şi ea după pâine. Incredibil, nu-i aşa? Dar chiar şi acum foarte multe femei îşi aşteaptă partenerul cu masa pusă sau măcar mâncarea făcută. Îl aşteaptă aşa cum fac de atâtea mii de ani. Casa a devenit refugiul femeii, refugiu întregit de prezenţa bărbatului. Numai că bărbaţii întârzie mereu. Ei vânează. Vânează bani, slujbe, alte femei care să îi aştepte, timp personal. Ei au chestii importante de făcut. Parcă aş fi Micul Prinţ vorbind despre les grandes personnes. Ei bine şi femeile au lucruri importante de făcut, însă prioritatea lor rămâne relaţia lor de cuplu care se consolidează nu neapărat acasă, ci fără dubiu împreună cu partenerul.

Doar că el nu înţelege cum stă treaba cu aşteptarea. Nu ştie ce înseamnă să îţi amâni bucuriile pentru că vrei să te bucuri împreună cu el şi le aduni conştiincioasă în memorie. Nu ştie că indiferent cât de ocupată ai fi, gândurile tale gravitează în jurul lui. Nu ştie că abia aştepţi să îl întâlneşti din nou indiferent dacă v-aţi despărţit acum cinci minute. Nu ştie cât de goală e singurătatea în doi, cât de ucigătoare de entuziasm şi iubire.

Probabil de aici şi disperarea absolut nefirească a femeilor de a fi pe picior de egalitate. S-au săturat să aştepte, s-au săturat să dăruiască iubire şi să primească absenţă. S-au săturat.

Urări

Moto: The two most powerful things in existence: a kind word and a thoughtful gesture. Ken Langone, founder, Home Depot

În fiecare an de când calculatorul şi internetul s-au culcuşit în viaţa mea, trimit felicitări electronice prietenilor, amicilor şi colegilor. Fiindcă am rămas printre puţinii oameni care încă mai cred în puterea urărilor şi a ritualurilor.

Nu a existat Crăciun, An Nou, Paşti, 1 Martie sau 1 Iunie în care să nu fi încercat să compun urări cât de cât originale sau măcar diferite de cele din anii anteriori. Credeţi că îmi răspunde cineva vreodată? Aproape nimeni. Îi iert pe cei care la rândul lor trimit felicitări electronice. E o formă de reciprocitate pe care o accept. Însă nu pot să îi înţeleg deloc pe aceşti oameni, unii din ei prieteni foarte buni, care nu ştiu să apese butonul de reply şi să arunce repede un mulţumesc, oricât de sec ar suna. Nu am nevoie să fie inspiraţi sau mega-recunoscători, dar am nevoie să aprecieze faptul că cineva se gândeşte la ei.

Ajungând la concluzia că sunt un spam în inbox-ul lor, că poate ei nu au nevoie de urări, ci de bani, partenerul potrivit sau alt loc de muncă, am hotărât că de acum înainte îmi voi trimite mie toate urările pe care le aleg cu atâta grijă pentru ceilalţi. Amuzant e că eu voi fi singura afectată pentru că îmi făcea mare plăcere întreg procesul de creaţie, nemaivorbind de bucuria pe care speram că o aduc. Dar cum nu mă cheamă Don Quijote, voi abandona lupta cu felicitările.

P.S. Ori de câte ori trimit urări şi felicitări cunoscuţilor din străinătate, aceştia îmi răspund cu promptitudine şi entuziasm. I rest my case.