Soția prăfuită

Aparent nevestele-mame sunt niște creaturi care trăiesc pe lângă casa omului, ponosite, neîngrijite și vai de ele. Cel puțin, așa reiese dintr-un articol pe care l-am citit recent, ce-i drept scris de o domnișoară necăsătorită.

Paradoxul face ca și nevestele-mame să creadă la fel. De mai bine de 3 ani de când sunt mai mult mamă și soție decât femeie și profesionist, când mă uit în oglindă văd numai liste cu treburile pe care le am de făcut prin casă. Mă tem că și Marius vede cam același lucru și bănuiesc că nu e foarte atrăgător să vezi o femeie cu fruntea plină de mesaje de genul să spăl aragazul, să pun rufe la spălat, să ies afară cu copiii, etc.

Singurele momente când dispar biletele din frunte sunt cele în care mă rup de context și sunt fără copii și chiar și fără Marius. Atunci mi se reactualizează imaginea de sine și reușesc să mă reconectez la identitatea mea completă care nu se limitează doar la rolul de mamă și soție. Obțin același efect și când mă uit la poza noastră de la nuntă, un exercițiu pe care îl fac zilnic de când l-am născut pe Vlad, nu pentru a-mi reaminti cum am arătat la un moment dat, ci pentru a fi sigură că nu uit cine sunt dintotdeauna.

Însă toate eforturile mele ar fi în zadar dacă atunci când m-aș uita în oglinda Marius aș vedea numai o femeie cu liste.

Soacra cu două nurori

Viața de mamă se dovedește uneori neașteptat de amuzantă. În ultima vreme primesc foarte des întrebarea: ce vei face când vor veni băieții tăi acasă cu o fată? sau și mai rău când vor pleca de acasă la întâlnire? Clipesc des încercînd să amân cât mai mult răspunsul. În sinea mea îmi zic habar n-am și nici nu mă interesează. Tot ce vreau este să trăiesc cât mai calitativ aici și acum fără să croșetez prea multe scenarii pentru viitor.

Încerc să ghicesc pe fețele interlocutorilor mei răspunsul pe care-l așteaptă: că o să fiu roasă de gelozie, că o să le găsesc fetelor numai cusururi sau că o să îmi petrec zilele punând la cale tot felul de intrigi mai ceva ca în telenovele? Da, e posibil să mă cuprindă gelozia în primă fază. E explicată științific și e firească. Așa cum lor le vine greu astăzi să mă împartă cu lumea, așa poate și eu voi avea un scurt moment de slăbiciune când le va veni lor rândul. Da, e posibil să nu simpatizez toate fetele, în fond, nici pe mine nu mă simpatizez în fiecare zi. Însă sper că voi avea înțelepciunea de a tăcea și de a avea încredere în alegerile lor. Cel mult, mă voi plânge lui Marius care mă va privi cu un zâmbet îngăduitor. Fiindcă știu că, deși există parteneri mai buni, asta nu înseamnă că ei sunt neapărat și mai potriviți.

Ceea ce nu observ și nu aud niciodată de la cei care îmi pun întrebarea cu pricina este să gândească vreun moment Ce bine! Copiii ăștia au primit atâta iubire încât acum au suficientă să dăruiască și celorlalți și, astfel, să devină adulți echilibrați cu relații armonioase.

Îmi place să cred că Vlad și Horia vor învăța de la noi să nu facă economie de sentimente, să iubească deplin, intens, fără rezerve și fără să aștepte persoana ideală sau momentul perfect. Să nu le fie teamă să își urmeze pasiunile, pentru că orice poveste de iubire, trăită sau neîmplinită, este minunată și are rolul ei.

Îmi place să cred că băieții mei vor putea veni la mine cu un SMS să mă întrebe: uite, ce zice, pare semn bun. Tu ce crezi?

Îmi place să cred că vom sta împreună la terasă, eu povestindu-le cum se cucereau femeile pe vremea mea, ei spunându-mi cum se cuceresc fetele pe vremea lor și amuzându-ne împreună.

Fiindcă viața merge mai departe. Și merge tocmai pentru că oamenii (încă) iubesc.

E chiar atât de greu să fii părinte?

Zilele trecute mă plângeam că a avea doi copii este o provocare mare. Încercând să înțeleg mai bine de ce-ul din spatele acestei convingeri am constatat cu suprindere că timp de 2 ani cât am fost numai mamă de Vlad niciodată nu m-am gândit că e greu. Da, eram ceva mai obosită. Da, aveam ceva frustrări: nu e tocmai ușor ca după 7 ani de corporație să ajungi peste noapte doar mamă și gospodină. Da, am avut nevoie de o perioadă de adaptare la noua situație de viață și asta a adus cu sine rearanjarea priorităților și schimbarea multor obiceiuri. Dar am considerat că totul a fost spre binele meu și al nostru.

De un an de când s-a născut și Horia, vocea interioară îmi șoptește în continuu că e greu, nu mai pot, e foarte greu, nu mai rezist și tot așa. Am crezut mai întâi că m-am contaminat de la toate mamele din parc care se plâng cât de dificil este. Pe măsură ce trecea timpul și se adunau orele de nesomn pierdute noaptea cu Horia și crizele de furie și gelozie rezolvate ziua cu Vlad, plus treburi casnice și proiecte profesionale, aveam senzația că sunt absorbită de o gaură neagră din care nu voi mai ieși nicicând. Mă simțeam prizonieră și, când mă uitam la ceilalți părinți de la locul de joacă, mi se părea că și ei se simt la fel, judecând după cât de des își verificau ceasul sau telefonul. Aveam impresia că eram cuprinși cu toții de un soi de nebunie temporară care ne făcuse să uităm motivul pentru care am adus pe lume acești copii, respectiv iubirea, și să ne dorim să îi plasăm cât mai repede în grija bonelor, bunicilor sau grădiniței.

Însă azi știu ce am știut, de fapt, de la bun început, dar nu am vrut să accept. Momentele în care îmi este cel mai greu să fiu părinte sunt cele în care refuz să îmi asum pe deplin responsabilitatea. Sunt momentele în care mi-ar plăcea să am doar beneficiile: tandrețea, puritatea, veselia, joaca, poveștile... Schimbatul de scutece în timp ce „subiectul” se zbate, gestionarea de crize când ți-e lumea mai dragă, trezitul noaptea din 2 în 2 ore, spaima febrei, invadarea spațiului personal și alte asemenea activități “palpitante” să cadă în sarcina altcuiva.

Doar că viața adevărată nu funcționează în acest fel. Așa cum suntem dispuși să tăiem din timpul personal pentru a merge la serviciu și a ne dezvolta profesional sau să economisim drastic o perioadă pentru a ne cumpăra o casă și nu ne plângem că e greu, dimpotrivă, credem că facem ce este necesar pentru a ne îndeplini obiectivele, așa ar trebui să reacționăm și ca părinți.

Misiunea de părinte, exact ca orice altă activitate pe care o desfășurăm, trebuie să respecte legea naturii: mai întâi pregătești terenul, apoi însămânțezi, după care treci la procesul de cultivare dacă te aștepți să ai o recoltă bogată. Cel puțin, așa zice Stephen R. Covey și tind să îl cred.

Și mai zice ceva domnul Covey și anume că responsabilitatea înseamnă abilitatea de a alege răspunsul și că persoanele responsabile nu învinuiesc împrejurările sau condiționările suferite, ci se poartă conform unei opțiuni conștiente bazate pe valori și nu pe condiții supuse unor criterii afective.

Și îl cred și de data aceasta pe Stephen R. Covey. Îl cred pentru că cel mai ușor îmi este să fiu mamă atunci când știu că sunt acolo unde mi-am dorit și am ales să fiu și că fac ceea ce trebuie să fac pentru a contribui la creșterea armonioasă a copiilor mei. Chiar dacă sunt la fel de obosită ca și în celelalte zile și port cu mine aceleași frustrări sau probleme.

Revenind la întrebarea e chiar atât de greu să fii părinte, răspunsul meu este NU. Există, însă, trei condiții obligatorii ca să fie mai ușor: 1. să nu idealizezi meseria de părinte; 2. să îți asumi pe deplin responsabilitatea de îngrijire și creștere a copiilor cu tot ce presupune asta și 3. să aplici principiul amânării satisfacției personale, adică în viață le poți avea pe toate, doar că nu în același timp.

Lasă, că se fac ei mari!

Oamenii care văd sau aud că avem doi copii mă întreabă din curiozitate și, mai degrabă, din politețe dacă este greu. Cu sinceritate le spun că da, este greu, dacă unul sau amândoi nu dorm noaptea, dacă nu ai o bonă sau bunică pe care să te bazezi măcar din când în când și alte câteva precizări care să mai îndulcească oarecum brutalitatea răspunsului meu. Invariabil, toți mă consolează cu replica Lasă, că se fac ei mari! O să vezi că va fi mai ușor.

- Dar nu vreau să se facă mari! răbufnesc eu spre mirarea lor.

- Atunci ce vrei? N-ai zis că ți-e greu? 

- Da, mi-e destul de greu acum, dar la fel de greu îmi va fi și când vor avea 10 ani sau vor împlini 30. Doar că din alte motive. 

Refuz să pun pauză la viața mea vreme de 20 de ani și să aștept plecarea lor de acasă, timp în care să visez la călătorii în jurul lumii, dimineți liniștite de duminică și plimbări romantice prin parc. Vreau să plec cu ei în jurul lumii, să am împreună cu ei dimineți liniștite și plimbări romantice.

Fiindcă știu că se poate. Se poate să fii părinte implicat, dar și om împlinit care își vede de dezvoltarea lui. Este nevoie de puțină disciplină pentru reconfigurarea paragidmei de la eu și pentru mine la ei și pentru noi toți. Este nevoie de reorganizare a obiceiurilor de viață și de rearanjare a priorităților astfel încât să încapă toată lumea, respectiv, familia în propoziție, fără să mă las deoparte.

Știu că se poate să iau ce e mai bun din fiecare etapă de evoluție a copilului și să ignor că ora mesei este, de exemplu, pentru Horia ora de pictat cu mâncare sau că momentan timpul petrecut cu Vlad este un duel al voințelor în care echilibrul este atât de fragil.

Știu că zâmbetul lor de azi nu va fi la fel cu zâmbetul lor de mâine sau, în cazul lui Vlad, că ideile de azi sigur nu vor fi aceleași cu cele de săptămâna viitoare. Și mă fascinează tot procesul ăsta, numit în general viață. E ca și cum ai avea propriul canal Discovery special pentru tine. Și sunt curioasă mereu să văd cum va fi, mai ales că nu există pauze publicitare enervante.

Poate nu voi fi serenă mereu și poate că nici nu trebuie să fiu serenă. Și posibil, din când în când, mă voi plânge că e greu. Dar mă voi bucura de fiecare moment cu Horia, Vlad și Marius, fără să aștept un utopic lasă, că va trece. Iar asta cred că este cea mai prețioasă lecție pe care o pot oferi copiilor noștri.

Întâlnire cu H

E cinci. Alarma ceasului amenință liniștea casei cu ora de trezire. Nepotrivit de devreme pentru o duminică dimineață, îmi spun în timp ce cobor din pat. Mă mișc încet. Sunt obosită. Am petrecut o noapte ca în studenție frământând gânduri care mai de care mai tulburătoare întocmai ca înaintea unui examen important unde voiam să iau nota maximă. Atunci ca și acum am emoții. Azi mă întâlnesc cu H.

Mă îndrept spre bucătărie. Nici bine nu fac câțiva pași că îmi aduc aminte că nu am voie să mănânc nimic. Mă întorc la baie. Deschid robinetul. Din el apa curge la fel de înghețată ca aerul de februarie de afară. Îl închid la loc. Face prea mult zgomot și nu vreau să îl trezesc pe Vlad. Știe că azi urmează să mă întâlnesc cu H și are și el emoții.

Cu meticulozitate încep să mă îmbrac. Fiecare gest e însoțit de un efort de voință. Încerc să îmi întipăresc în minte ce voi purta de parcă ar avea vreo importanță. Nerăbdător cu întârzierile mele dintotdeauna Marius a abandonat așteptarea și a mers la mașină să o încălzească. Eu nu mă grăbesc. Privesc atent lucrurile din casă. Știu că nimic nu va mai fi la fel după întâlnirea cu H.

Pornim în tăcere. Și Marius are emoții. Ajungem la spital și o domnișoară nedormită, dar încă amabilă, ne întreabă cu ce ne poate ajuta. Am venit să nasc, răspund eu și verific pe fața ei să văd cât de firesc am reușit să spun asta. Așteptați un moment. Și emoțiile de la întâlnirea cu H sunt curând copleșite de un munte de hârtii de citit și semnat. Ce calmi sunteți, remarcă mirată asistenta. Alții au emoții și la al treilea și se agită.

În sfârșit ajung în camera mea. Totul e nou, plăcut aranjat și respiră a gânduri bune. Imediat mă întorc în timp la internarea mea în spitalul de stat de acum 2 ani. După ce am supraviețuit triajului de la Urgențe, sosesc în salon cu bagajul după mine, bagaj în care am înghesuit tot ce am fost sfătuită să aduc. Când aude că am venit să nasc, asistenta se uită la mine și mă întreabă: Unde să vă pun? Că nu mai avem paturi. Nu cred că i-am răspuns, fiindcă sincer nu îmi păsa unde o să stau. Eram prea bulversată de mesajele pe care Vlad mi le trimitea din cinci în cinci minute anunțându-mă că și-a început călătoria spre lumea de afară. Milostivă mi-a oferit scaunul ei de unde doctorul m-a ridicat repede.

A mai rămas puțin până la întâlnirea cu H. Sunt dusă în sala de operații. Una modernă din care nu mai îmi vine să fug așa cum aș fi vrut acum 2 ani și cum aș fi fugit dacă aș mai fi știut drumul înapoi. Doctorul mă ia în primire vesel ca de obicei. Ceilalți apreciază liniștea cu care primesc toate procedurile dinaintea intervenției. Îmi vine să îi întreb dar ce-ați vrea să fac, să plâng, să țip, să mă vait, să îmi frâng mâinile? M-ar ajuta la ceva? Nu găsesc o formulă elegantă așa că mă abțin.

Tot uitându-mă la neoanele din sală mi s-a făcut dor de asistenta de la Municipal care a stat la capul meu pe toată perioada operației și mi-a explicat fiecare etapă și m-a încurajat și pentru care recunoștința mea este fără limite. Țipătul de nota 10 al lui H m-a readus în prezent. Mă gândeam cât de brutal li se taie legătura cu mama chiar dacă aveau să o conștientizeze abia peste câteva luni. Și știam că nimeni nu le poate tăia mamelor cordonul ombilical pe care îl poartă cu sine în fiecare secundă a existenței lor.

Deci tu ești Horia! Arăți altfel. Altfel decât Vlad și altfel decât îmi imaginam. Și ești atât de mic: doar 49 de cm și 2 kg 750, exact cât estimase doctorul. Dar ești sănătos. Iar acest gând a pus pe fugă toate grijile din ultima lună când la fiecare control săptămânal doctorul era rezervat și ne spunea că Horia nu mai crește, dar să îi acordăm șansa de a se naște la termen. Uitate au fost toate nopțile în care mă obseda imaginea fetiței prizonieră în scaunul cu rotile pe care vreme de câteva săptămâni am zărit-o în parcul unde mergeam cu Vlad. Cu admirație mă gândeam la părinții ei care nu au izolat-o într-o cameră, ci o plimbau în fiecare zi, mereu îmbrăcată altfel, cu rochii în a căror frumusețe și delicatețe regăseai iubirea mamei. Și de fiecare dată mă întrebam: oare eu aș putea fi o mamă bună pentru un copil cu handicap ale cărui șanse de supraviețuire sunt foarte mici?

Am terminat. Totul e bine. Merge și al treilea, zise doctorul zâmbind. Sunteți glumeț, îi răspund eu și păstrez pentru altădată replica mea. Bănuiesc ce mă așteaptă așa că tot ce vreau acum este să mă odihnesc. De mâine îl voi lua pe Horia cu mine ca să ne cunoaștem mai bine și să ne împrietenim. Orele trec cuminți la spital. Durerea vine și pleacă. Rămâne bucuria de a-l vedea pe Horia sănătos. Încetul cu încetul mă obișnuiesc cu ideea că sunt și mama lui, nu doar a lui Vlad. Care Vlad mă așteaptă neliniștit și eu simt asta și nu mai vreau în spital. Curând asistenta mă anunță că putem pleca acasă. Acasă, murmur eu. Și știu că locul de unde plecasem acum cinci zile deja nu mai e la fel. Mă îndrept prudentă spre ieșire. Am emoții.