Nu sunt perfectă

Dar vreau să fiu! Absurd, nu? Ei, bine, eu mă înscriu fix în tiparul celor prezentaţi în articolul Ce ascunde Perfecţionismul? (http://www.damaideparte.ro/index.php/ce-ascunde-perfectionismul/510/). Adicătelea, copii care au ajuns să îşi impună standarde foarte înalte pentru că poate de câteva ori au fost sancţionaţi de părinţii lor când au făcut o greşeală cât de mică. Vă întreb pe voi cum să nu devii perfecţionist în momentul în care vii acasă cu 10 şi părinţii îţi spun e bine, dar se poate şi mai bine. Mai bine decât cea mai mare notă? Da, venea rapid răspunsul. Vrem să vedem gândire strategică, iniţiativă, curaj, etc, etc, etc.

După ce am citit articolul, am realizat că perfecţionismul e o capcană şi, mai grav decât atât, este o piedică, nu în calea uitării, ci în calea fericirii. De unde apare întrebarea: noi pentru ce trăim, să fim nefericiţi sau să fim cât de fericiţi putem în condiţiile date şi respectând legile societăţii?

Nu ştiu voi, dar eu m-am hotărât să fiu fericită. Aşa că voi lupta cu fiecare tendinţă a mea de a face din ţânţar armăsar şi din greşeală motiv de nefericire maximă. De exemplu, azi am făcut o greşeală stupidă într-un email către un profesor căruia îi trimiteam lucrarea mea pentru examen. Am încurcat rapoarte cu raporturi pentru că era aproape miezul nopţii, pentru că ma grăbeam să trimit mesajul la timp, pentru că vin după zile epuizante de lucru la birou şi acasă, pentru că am tolba plină de scuze. Mintea mea de perfecţionistă ar spune că nu am voie să fac o asemenea greşeala nici în somn pentru că sunt filolog. Mintea mea de om supus greşelii spune că aveam ochii atât de împăienjeniţi încât abia mai vedeam monitorul. Da, dar … vine repede perfecţionista din urmă, parcă filologii ar trebui să folosească întotdeauna corect limba română?

Altădată aş fi ţinut-o aşa zile în şir până la epuizare. Acum prefer să scriu despre asta, să schimb modul de abordare şi să merg înainte şi cu rapoartele şi cu raporturile, dar mai ales cu neperfecţiunea din mine.

Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Moto: Copilăria este inima tuturor vârstelor. Lucian Blaga

Pentru că era duminică şi foarte cald pe deasupra, am ieşit în parc. După o plimbare istovitoare prin căldură, dar hazlie – e greu să nu zâmbeşti când vezi oameni jucând badminton sau şah atât de aproape de plăcile comemorative din jurul Mausoleului din Parcul Tineretului, m-am înduioşat la vederea unui carusel. Cu vopseaua uşor dusă, cu căluţi care probabil au ieşit la pensie de când e dat în funcţiune aparatul, aşezat într-un loc ferit unde mi se părea că nu vine nimeni, caruselul mi-a dat pentru o clipă senzaţia că sunt într-o lume cu totul diferită, chiar dacă uşor decolorată de soare şi de trecerea timpului. Şi am simţit nevoia să mă urc şi să mă bucur de călătorie ca şi cum aş fi fost un copil. Şi uite aşa mi-am amintit că de altfel nici nu m-am dat vreodată în vreun carusel. Deci, era momentul potrivit. Sub privirea nelămurită a copiilor care încă mai vor să se dea în căluşei, dar şi cu aprobarea conspirativă a îngrijitorului, am trăit trei minute de plutire, trei minute de reconectare la ceea ce am mai simplu şi mai durabil: bucuria de a fi eu.

Şi cum întotdeauna din ceva iese altceva cu totul negândit, am hotărât să mă urc şi în trenuleţul care înconjoară parcul. Cu un soare mare ruginit pe locomotivă – recunosc că imaginaţia mea l-a colorat imediat mai frumos -, cu vagoane uşor demodate, cu o mulţime de mamiţe şi mam-mari, trenul aştepta imperturbabil urcarea tuturor călătorilor. Din când în când, sirena dădea de ştire celor din jur că trenul mai există încă şi că oricine e invitat. Fumul negru învăluia înserarea într-o promisiune misterioasă. Pe peron se plimba un bătrân gârbovit vânzând morişti de vânt şi steguleţe. Taţii rămaşi pe margine îşi fotografiau sau filmau odraslele, în timp ce în vagoane mamele profitau de micul răgaz. De nedescris încântarea copiiilor odată ce trenul s-a pornit. De nedescris fascinaţia lor descoperind diverse colţuri ale parcului. De înrămat reacţiile celorlalţi copii de pe margine care se adunau pe lângă şine şi se rugau de părinţi să meargă şi ei cu trenuleţul. De înrămat lecţia mea miniaturală de viaţă şi mai ales de bucurie.

Fotbalul ne uneşte pe toţi

Moto: Nationalist pride, like other variants of pride, can be a substitute for self-respect. Eric Hoffer

E un slogan foarte bun, deşi reclama e uşor oripilantă. Eu cel puţin înregistrez dificultăţi în asimilarea porcului spinos şi a cadavrului ambulant sau a omului viespe într-un bar. Dar de gustibus, non disputandum.

Pe lângă faptul că vedem meciuri de calitate, că ţara suspină la unison când ratează Mutu şi răsuflă uşurată când apără Lobonţ, campionatul de fotbal european mai are un avantaj nu foarte evident pentru toţi: contribuie la întărirea sentimentului naţional. Intonarea imnului naţional înainte de începerea fiecărui joc ajută la crearea acestui efect. Eu, de exemplu, mai am reminiscenţe din copilărie când trăiam o emoţie de nedescris în momentul în care se intona imnul ţărişoarei noastre. Şi acum am fluturi în stomac şi stau dreaptă pe scaun când aud Deşteaptă-te, române. Pentru mine nu e un simplu cântec, e chiar esenţa României. Mai mult decât atât, este esenţa României libere – mai port cu mine amintirea adoptării imnului după Revoluţie şi de fiecare dată când ascult Deşteaptă-te retrăiesc frenezia şi bucuria amestecată cu frica de incertitudine din decembrie 1989. Aşa că atunci când i-am auzit pe microbiştii români de pe stadioanele din Elveţia cântând imnul, am fost din nou mândră că sunt româncă. Am această certitudine că România va deveni o ţară cu adevărat civilizată când oamenii nu vor mai avea o gândire de genul capra vecinului ci de genul uniţi în cuget şi în simţiri. Iar intonarea imnului e un început bun.

Aşa că deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă.

16 going on 17

Moto: Age is an issue of mind over matter. If you don't mind, it doesn't matter. Mark Twain

Am auzit prima oară acest cântec din Sunetul muzicii când aveam 16 ani şi, doamne, ce bătrână mi se părea că sunt. Acum când mă apropii de 30, mă rog, mai am vreo doi ani până atunci, dar vor trece repede, simt că nu am fost niciodată mai tânără şi mai plină de viaţă ca la această prea-minunată vârstă de 27 mergând pe 28. Mă bucur din plin de ceea ce maturitatea aşează frumos asupra noastră: privire directă, încredere maximă, convingerea că vei putea realiza foarte multe în viaţă, echilibru emoţional şi feminitate asumată.

Acum 2 ani trăiam pe neaşteptate, dar mai ales în mod nejustificat, criza de 30 de ani. Eram înconjurată de prietene care urmau să împlinească treizeci de ani. Le urmăream zbuciumul în timp ce îşi contabilizau reuşitele şi eşecurile şi mă cutremuram la gândul că şi eu voi face la fel. Cum nu aveam răbdare să mai aştept încă 4 ani, m-am apucat de atunci să mă chestionez straşnic cu privire la împliniri. O săptămână am fost distrusă pentru că mi se părea că nu realizasem nimic. Aveam un job şi o carieră care nu mi se potriveau, aveam tot felul de relaţii de iubire eşuate, nu aveam nici casă nici maşină. Nici măcar nu plantasem vreun copac ca să mă mai scot cumva basma curată. Situaţia mi se părea gravă, de condamnat şi fără ieşire. Am trăit o întreagă dramă până când am realizat că viaţa e cu totul altfel decât mi-am închipuit, că eu sunt cu totul altfel decât am crezut că o să fiu şi că nu trebuie decât să fac în aşa fel încât să le aduc pe cele 2 la un numitor comun ca să îmi fie bine. Şi apoi pornind de la spusele unei prietene care de fapt rezumă întreaga concepţie a societăţii în care trăim, am realizat că mă supuneam singură unor chinuri inutile, că îmi alesesem termene de comparaţie nepotrivite şi că nu făceam decât să caut depresia cu lumânarea.

Prietena mea spunea aşa: dacă nu am făcut mare lucru până la 30 de ani, când e timpul marilor realizări, ce rost mai are o viaţă mediocră plină de vise şi nerealizări? Ei, bine, are. Să presupunem contrariul, dacă realizezi totul până la vârsta de 30 de ani, atunci ce îţi mai rămâne de făcut? Îl citez din nou pe Voltaire care spunea că munca, în cazul nostru orice demers de realizare a viselor şi a potenţialului individual, îndepărtează trei mari rele: plictiseala, viciul şi nevoia. Tind să îi dau dreptate, nu pentru că e Voltaire, ci pentru că am trăit un an pe tuşă fiindcă nu luasem la facultate şi această perioadă mi-a adus plictiseală, agorafobie şi nevoie de schimbare, plus o droaie de probleme financiare şi de încredere.

Ar fi păcat să ne oprim viaţa la 30 de ani. E de înţeles că obosim să ne agităm, să pierdem lucruri preţioase, să recunoaştem că suntem nişte oameni simpli, etc. Dar avem aşa multe posibilităţi la îndemână pe care ni le anulăm singuri fără drept de apel, doar pe motiv că suntem prea bătrâni sau că dacă nu le-am realizat până acum, nici nu mai are rost. Greşit. Văd atâtea cazuri în jurul meu în care oameni la 40 de ani se apucă de o a doua facultate sau îşi deschid o afacere pe sufletul lor. Sau care la 50 de ani au parte de iubirea pe care au căutat-o întreaga viaţă şi la care nu mai sperau. Important este să nu rămânem blocaţi în paradigmele pe care ni le-am impus la un moment dat. Cu cât vom fi mai flexibili în legătură cu viaţa noastră, cu atât vom putea profita mai bine de toate ocaziile ce apar în calea noastră.

Fragmente de fascinaţie

Cu mâna pe inimă şi lacrimi în ochi, sunt nevoită să recunosc că nu ştiu nimic despre natura umană. Mă rog, situaţia nu e aşa de lacrimogenă sau de gravă, însă am zile în care privesc în jur, mă minunez şi atât. Realizez atunci că greşesc pentru că mă uit la oameni prin ochii mei ca marea şi judec lumea în funcţie de ce le-ar plăcea lor să vadă.

Dar lumea e aşa cum este, ca să dau dovadă de maximă inteligenţă truistică. Dacă eu nu sunt capabilă de răutăţi mari, nu înseamnă că e valabil pentru toată lumea. Şi deşi ştiu asta şi mă protejez cum pot mai bine de toate urâţeniile pornite din răul uman, totuşi uneori rămân perplexă pentru că îmi dau seama că răutatea unora nu e doar un accident fiindcă au avut o zi proastă, ci una din caracteristicile lor definitorii. Şi nu vă închipuiţi ce tristeţe fără margini mă cuprinde. Alteori trăiesc cu impresia că răutatea, deşi semn de primitivism, este un mare factor de progres, culmea. Cred că civilizaţia umană încă nu a ajuns atât de departe încât să fie motivată de lucruri bune care să favorizeze apariţia altor lucruri bune. Adică, vrem să salvăm pământul acum când situaţia e deja destul de serioasă şi se întrevăd tot felul de sinistroşenii la orizont, dacă va mai exista un orizont. În principiu, vrem să-l salvăm din egoism, ceea ce e bine fiindcă măcar nu facem rău. Sau, alt exemplu. Avem o mare solidaritate socială în caz de catastrofe naturale. După ce trece inundaţia, cutremurul sau epidemia, revenim la viaţa noastră obişnuită. De ce nu putem fi generoşi în fiecare zi? De complicat, nu e complicat, doar solicitant să îţi pui problema suferinţei sau nevoilor altora. Doar când se întâmplă tragedii, ne speriem uşor şi pentru alungarea anxietăţii, dăruim. E bine şi aşa, dar am convingerea că umanitatea e în stare de mai mult. Evident, sunt o mare idealistă, nu mai e un mister deja, chiar dacă o să vă surprindă să aflaţi că lucrarea mea de diplomă a fost nu despre utopii, ci despre distopii, adică utopii negative, pentru că mă tem că încercarea oamenilor de a pune în practică o societate perfectă va degenera în opusul ei.

Chiar dacă ştiu că nu ştiu mare lucru despre natura umană, fiecare moment din viaţa mea e prilej de bucurie şi de descoperire. În fiecare zi trăiesc sentimentul pe care l-am avut când am privit prima oară la microscop şi am avut atunci dovada că lumea este mult mai mult decât puteam să cuprind cu ochii sau cu mintea şi mi s-a părut fascinant. Sunt la fel de fascinată în continuare de tot ce se întâmplă în jurul meu şi asta vă doresc şi vouă.

Bunătate

Moto: Goodness is the only investment that never fails. H. D. Thoreau

Vă mai spune ceva contractul social al lui Rousseau? Recunosc că abia dacă mai îmi aminteam de el, când brusc am realizat că, fără ştiinţa mea, dar cu deplina mea cooperare, am încheiat un contract de bunătate cu mine şi cu lumea întreagă. Şi atunci s-au întors la mine toate cunoştinţele pe care le adunasem la un moment dat despre acordul iniţial şi raţional al oamenilor de a renunţa la o parte din drepturile lor în beneficiul societăţii sau al statului, pentru a-şi asigura supravieţuirea. Mi-am mai adus aminte şi de Hobbes pentru care natura umană era egoistă şi rea la origine, oamenii asociindu-se doar din interes, precum şi de Locke în viziunea căruia omul era profund social, societatea fiind de fapt o prelungire a stării naturale. Motivul perindării acestor teorii prin mintea mea era încercarea de a-mi explica într-un mod cât de cât ştiinţific de ce sunt un om bun. Pe scurt, atâţia ani de evoluţie a civilizaţiei au contribuit la unirea oamenilor în vederea atingerii scopurilor comune, la naşterea unei întregi filosofii a binelui şi la crearea de metode de pedepsire a răului.

Dar, să o luăm în ordine şi mai puţin academic. Sunt un om bun pentru că:

1. mama mea este un om bun. Spre ruşinea mea, un om cu mult mai bun decât mine. Concluzie: principalul meu model în viaţă a fost de abnegaţie faţă de ceilalţi, de dăruire sinceră, de punere pe tavă a sufletului pentru ca altora să le fie bine.

2. am observat de-a lungul timpului că a fi bun îţi deschide multe uşi. Oamenii buni au o mină zâmbitoare, au un mare capital de încredere pe care o oferă, dar pe care o şi primesc, sunt calmi şi te fac să te simţi bine cu tine pentru că nu te judecă. E firesc ca celorlalţi să le placă oamenii buni, nu cred că mai e nevoie să argumentez suplimentar.

3. vreau să fiu om bun. Bunătatea mi se pare cea mai frumoasă expresie a umanităţii. În acelaşi timp, bunătatea este mediul propice pentru dezvoltarea altor trăsături admirabile de caracter. Şi, aşa cum spun mereu spre plictiseala tuturor, datoria omului este de a fi cea mai bună versiune a lui, iar bunătatea mi se pare un instrument foarte util în această străduinţă.

4. nu pot să fiu altfel. Uneori, mă supăr că sunt bună, pentru că această calitate te expune oarecum exploatării de către ceilalţi, iar omul este prins în cercul vicios al bunătăţii. E greu să nu te întristezi când oamenii te folosesc fără jenă crezând că bunătatea ta e un soi de voluntariat pentru sclavie. Dar îmi trece repede, pentru că atunci când fac o faptă bună, indiferent cât de lipsită de importanţă, aşa mi se umple sufletul de fericire şi aşa simt că fac ceea ce trebuie în viaţa asta, încât nu mai contează.

5. la sfârşitul unei zile simt că m-am bucurat mai mult fiindcă am fost bună decât dacă aş fi fost altfel.

La final, apelez la latura voastră mai bună, întocmai ca Mumble din Happy Feet, pentru îngăduinţa de a fi suportat un articol de auto-slăvire.

Restul e tăcere

Moto: A dream itself is but a shadow. Hamlet, 2. 2

A fost o vreme când eram obsedată de vorbele lui Hamlet The rest is silence. Sunt un om al tăcerilor şi nu aveam cum să nu fiu cucerită de mica filozofie din această propoziţie. De fiecare dată când îmi dau seama că oamenii din jurul meu sunt prea ocupaţi pentru mine şi că poate şi eu sunt prea ocupată pentru alţii, îmi aduc aminte că totul e tăcere şi mă liniştesc întrucâtva.

La fel de liniştitoare şi amuzantă a fost întâlnirea cu filmul lui Nae Caranfil intitulat cum altfel decât Restul e tăcere. Lejer, cu clişee voite, dar şi cu replici neaşteptate, ilustrând o altă Românie, cea de la începutul secolului al XX-lea, filmul te înţeapă din când în când cu tot felul de gânduri serioase împachetate sub o falsă iluzie de comedie. Nu sunt critic de film, doar spectator întâmplător. Deşi mi-a plăcut scenariul şi filmul per ansamblu, simt că îi lipseşte ceva, simt că avea mai mare potenţial, dar că pe undeva pe la montaj sau poate prin altă parte s-a pierdut ceva.

Cel mai mult mi-a plăcut să văd România altfel. Eu sunt un om vizual şi parcă istoria prinde viaţă când o vezi transpusă pe peliculă: războiul de independenţă, regele Carol, Lipscani. Şi mi-a plăcut să văd şi un film cu alt subiect în afară de epoca ceauşistă sau post-decembristă, deşi sunt de acord cu recuperarea istoriei, dar parcă uneori lucrurile sunt prea forţate şi atunci dispare bunăvoinţa privitorului.

În altă ordine de idei, e miraculos şi spectaculos progresul omenirii. Dacă te opreşti să te gândeşti puţin, te apucă ameţeala. E haios să vezi cum la început cinematografia nu era considerată o artă, ci o ruşine pentru măreţia teatrului, iar cei care se ocupau de filme de animaţie, nişte pierde-vară de o moralitate îndoielnică.

Vă recomand filmul, măcar pentru a râde la scene inedite, cel puţin în cinematografia română, şi apoi pentru cugeta puţin la umbrele mişcătoare.