Soția prăfuită

Aparent nevestele-mame sunt niște creaturi care trăiesc pe lângă casa omului, ponosite, neîngrijite și vai de ele. Cel puțin, așa reiese dintr-un articol pe care l-am citit recent, ce-i drept scris de o domnișoară necăsătorită.

Paradoxul face ca și nevestele-mame să creadă la fel. De mai bine de 3 ani de când sunt mai mult mamă și soție decât femeie și profesionist, când mă uit în oglindă văd numai liste cu treburile pe care le am de făcut prin casă. Mă tem că și Marius vede cam același lucru și bănuiesc că nu e foarte atrăgător să vezi o femeie cu fruntea plină de mesaje de genul să spăl aragazul, să pun rufe la spălat, să ies afară cu copiii, etc.

Singurele momente când dispar biletele din frunte sunt cele în care mă rup de context și sunt fără copii și chiar și fără Marius. Atunci mi se reactualizează imaginea de sine și reușesc să mă reconectez la identitatea mea completă care nu se limitează doar la rolul de mamă și soție. Obțin același efect și când mă uit la poza noastră de la nuntă, un exercițiu pe care îl fac zilnic de când l-am născut pe Vlad, nu pentru a-mi reaminti cum am arătat la un moment dat, ci pentru a fi sigură că nu uit cine sunt dintotdeauna.

Însă toate eforturile mele ar fi în zadar dacă atunci când m-aș uita în oglinda Marius aș vedea numai o femeie cu liste.

Soacra cu două nurori

Viața de mamă se dovedește uneori neașteptat de amuzantă. În ultima vreme primesc foarte des întrebarea: ce vei face când vor veni băieții tăi acasă cu o fată? sau și mai rău când vor pleca de acasă la întâlnire? Clipesc des încercînd să amân cât mai mult răspunsul. În sinea mea îmi zic habar n-am și nici nu mă interesează. Tot ce vreau este să trăiesc cât mai calitativ aici și acum fără să croșetez prea multe scenarii pentru viitor.

Încerc să ghicesc pe fețele interlocutorilor mei răspunsul pe care-l așteaptă: că o să fiu roasă de gelozie, că o să le găsesc fetelor numai cusururi sau că o să îmi petrec zilele punând la cale tot felul de intrigi mai ceva ca în telenovele? Da, e posibil să mă cuprindă gelozia în primă fază. E explicată științific și e firească. Așa cum lor le vine greu astăzi să mă împartă cu lumea, așa poate și eu voi avea un scurt moment de slăbiciune când le va veni lor rândul. Da, e posibil să nu simpatizez toate fetele, în fond, nici pe mine nu mă simpatizez în fiecare zi. Însă sper că voi avea înțelepciunea de a tăcea și de a avea încredere în alegerile lor. Cel mult, mă voi plânge lui Marius care mă va privi cu un zâmbet îngăduitor. Fiindcă știu că, deși există parteneri mai buni, asta nu înseamnă că ei sunt neapărat și mai potriviți.

Ceea ce nu observ și nu aud niciodată de la cei care îmi pun întrebarea cu pricina este să gândească vreun moment Ce bine! Copiii ăștia au primit atâta iubire încât acum au suficientă să dăruiască și celorlalți și, astfel, să devină adulți echilibrați cu relații armonioase.

Îmi place să cred că Vlad și Horia vor învăța de la noi să nu facă economie de sentimente, să iubească deplin, intens, fără rezerve și fără să aștepte persoana ideală sau momentul perfect. Să nu le fie teamă să își urmeze pasiunile, pentru că orice poveste de iubire, trăită sau neîmplinită, este minunată și are rolul ei.

Îmi place să cred că băieții mei vor putea veni la mine cu un SMS să mă întrebe: uite, ce zice, pare semn bun. Tu ce crezi?

Îmi place să cred că vom sta împreună la terasă, eu povestindu-le cum se cucereau femeile pe vremea mea, ei spunându-mi cum se cuceresc fetele pe vremea lor și amuzându-ne împreună.

Fiindcă viața merge mai departe. Și merge tocmai pentru că oamenii (încă) iubesc.

E chiar atât de greu să fii părinte?

Zilele trecute mă plângeam că a avea doi copii este o provocare mare. Încercând să înțeleg mai bine de ce-ul din spatele acestei convingeri am constatat cu suprindere că timp de 2 ani cât am fost numai mamă de Vlad niciodată nu m-am gândit că e greu. Da, eram ceva mai obosită. Da, aveam ceva frustrări: nu e tocmai ușor ca după 7 ani de corporație să ajungi peste noapte doar mamă și gospodină. Da, am avut nevoie de o perioadă de adaptare la noua situație de viață și asta a adus cu sine rearanjarea priorităților și schimbarea multor obiceiuri. Dar am considerat că totul a fost spre binele meu și al nostru.

De un an de când s-a născut și Horia, vocea interioară îmi șoptește în continuu că e greu, nu mai pot, e foarte greu, nu mai rezist și tot așa. Am crezut mai întâi că m-am contaminat de la toate mamele din parc care se plâng cât de dificil este. Pe măsură ce trecea timpul și se adunau orele de nesomn pierdute noaptea cu Horia și crizele de furie și gelozie rezolvate ziua cu Vlad, plus treburi casnice și proiecte profesionale, aveam senzația că sunt absorbită de o gaură neagră din care nu voi mai ieși nicicând. Mă simțeam prizonieră și, când mă uitam la ceilalți părinți de la locul de joacă, mi se părea că și ei se simt la fel, judecând după cât de des își verificau ceasul sau telefonul. Aveam impresia că eram cuprinși cu toții de un soi de nebunie temporară care ne făcuse să uităm motivul pentru care am adus pe lume acești copii, respectiv iubirea, și să ne dorim să îi plasăm cât mai repede în grija bonelor, bunicilor sau grădiniței.

Însă azi știu ce am știut, de fapt, de la bun început, dar nu am vrut să accept. Momentele în care îmi este cel mai greu să fiu părinte sunt cele în care refuz să îmi asum pe deplin responsabilitatea. Sunt momentele în care mi-ar plăcea să am doar beneficiile: tandrețea, puritatea, veselia, joaca, poveștile... Schimbatul de scutece în timp ce „subiectul” se zbate, gestionarea de crize când ți-e lumea mai dragă, trezitul noaptea din 2 în 2 ore, spaima febrei, invadarea spațiului personal și alte asemenea activități “palpitante” să cadă în sarcina altcuiva.

Doar că viața adevărată nu funcționează în acest fel. Așa cum suntem dispuși să tăiem din timpul personal pentru a merge la serviciu și a ne dezvolta profesional sau să economisim drastic o perioadă pentru a ne cumpăra o casă și nu ne plângem că e greu, dimpotrivă, credem că facem ce este necesar pentru a ne îndeplini obiectivele, așa ar trebui să reacționăm și ca părinți.

Misiunea de părinte, exact ca orice altă activitate pe care o desfășurăm, trebuie să respecte legea naturii: mai întâi pregătești terenul, apoi însămânțezi, după care treci la procesul de cultivare dacă te aștepți să ai o recoltă bogată. Cel puțin, așa zice Stephen R. Covey și tind să îl cred.

Și mai zice ceva domnul Covey și anume că responsabilitatea înseamnă abilitatea de a alege răspunsul și că persoanele responsabile nu învinuiesc împrejurările sau condiționările suferite, ci se poartă conform unei opțiuni conștiente bazate pe valori și nu pe condiții supuse unor criterii afective.

Și îl cred și de data aceasta pe Stephen R. Covey. Îl cred pentru că cel mai ușor îmi este să fiu mamă atunci când știu că sunt acolo unde mi-am dorit și am ales să fiu și că fac ceea ce trebuie să fac pentru a contribui la creșterea armonioasă a copiilor mei. Chiar dacă sunt la fel de obosită ca și în celelalte zile și port cu mine aceleași frustrări sau probleme.

Revenind la întrebarea e chiar atât de greu să fii părinte, răspunsul meu este NU. Există, însă, trei condiții obligatorii ca să fie mai ușor: 1. să nu idealizezi meseria de părinte; 2. să îți asumi pe deplin responsabilitatea de îngrijire și creștere a copiilor cu tot ce presupune asta și 3. să aplici principiul amânării satisfacției personale, adică în viață le poți avea pe toate, doar că nu în același timp.