Cum m-am căsătorit în 60 de secunde

Ajuns pe ultima sută de metri la primărie după o experienţă neaşteptat de neplăcută la coafor şi un îmbrăcat în mai puţin de un minut, salutat rude şi prieteni, intrat în posesia buchetului care nu arăta ca cel comandat, dar cel puţin era ok, intrat în sala de ceremonii pe marşul nupţial al lui Mendelssohn Bartholdy, simţit ca în faţa plutonului de execuţie, cele două funcţionare semănând conform imaginaţiei mele poetice cu gărzile de la Auschwitz, iar potrivit simţului pragmatic al soţului cu nişte doamne "nefericite" cărora am omis să le lăsăm un "cadou" înainte, trecut direct la subiect fără introduceri de genul bună ziua, bine aţi venit, primit întrebarea cheie: cetăţene, iei în căsătorie pe ...? Răspuns da. Pupat cu entuziasm. Semnat cu ochii la fotograf. Plecat cu buletinul perforat şi alt nume de familie.

P.S. Noroc cu florile primite, cadourile supriză şi urările frumoase - ne-au ajutat să realizăm mai bine ce ni se întâmplă.

Lost in Translation

Exprimă perfect starea în care mă aflam pe la jumătatea filmului încercând să mă lămuresc dacă e într-adevăr atât de prost pe cât mi s-a părut din primul moment în care Bill Murray se freacă la ochi suprins de mirajul din Tokyo. Dar cum ştiam că luase Oscar-ul şi îndoindu-mă de capacităţile mele de cunoscător într-ale filmului am persistat în eroare. E adevărat că eroarea s-a terminat pe la mijlocul filmului când nu am mai rezistat şi am dat pe repede înainte numai ca să asist la un final chipurile parodic al filmelor romantice în care cei doi se despart, iar unul aleargă disperat înapoi după celălalt. Diferenţa în acest film fiind lipsa romantismului şi prezenţa unei apropieri umane profunde.

Un lucru e foarte bun la acest film: titlul. Absolut genial. În rest, profunzime căutată cu orice preţ, scene lipsite de coerenţă, alternări de momente extrem de agitate în care totul se petrece repede şi oarecum fără sens cu momente lente care să marcheze episoadele de introspecţie ale personajelor principale şi mult manierism. Am avut senzaţia de film realizat în studenţie când vrem să dovedim cât de creativi suntem, fără să fim de fapt.

Păcat de subiect care este şi va rămâne o preocupare eternă a oamenilor: sensul vieţii. Pentru ce trăim? Ce vrem să facem în viaţă? Cum? Şi păcat de potenţialul poveştii care ne arată încă o dată că omul va căuta, va găsi, va pierde şi va regăsi sensul vieţii cât trăieşte. Şi că acest sens nu se revelează decât cu ajutorul celorlalţi. Cam ca în viziunea lui Iris Murdoch: Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii – ăsta e singurul lucru cu adevărat important.

Femeile care aduc alinarea

Avertisment: nu este un articol siropos. Dimpotrivă.

Femeile care aduc alinarea sau comfort women în engleză nu sunt mamele, soţiile sau iubitele nimănui. Ele sunt prostituatele care lucrau în sistemul de bordeluri organizat de armata japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial cu scopul de a evita violurile soldaţilor în teritoriile proaspăt cucerite şi astfel ostilitatea populaţiei locale.

Dacă la început erau prostituate japoneze care urmau armata oriunde ar fi dus-o tendinţele expansioniste, ulterior bordelurile acestea erau alimentate cu femei răpite şi obligate să se prostitueze. Nimeni nu ştie câte femei au făcut parte din acest sistem, cel puţin 20.000, deşi probabil cifrele sunt mai mari. Unele femei au murit din cauza bolilor şi abuzurilor. Altele s-au sinucis. Cele care au supravieţuit, şi-au revenit cu greu.

Isabel Allende avea dreptate: femeile şi copiii se află pe treapta cea mai de jos a societăţii, fiind cei mai abuzaţi:

Încredere

În fiecare an de ziua mea primesc invariabil aceeaşi urare de la tata: Să ai mai multă încredere în tine! Numai aşa vei reuşi în viaţă.

Ieri am împlinit 29 de ani. A fost prima aniversare pe care am aşteptat-o cu o bucurie, o împăcare şi o încredere greu de pus în cuvinte. Nu era bucuria copilului înnebunit după cadouri sau atenţie. Nu era nici entuziasmul neînfricat de la 20 de ani când aniversările erau nişte confirmări ale sentimentului de putere absolută. Nu mai pun la socoteală faptul că în bucuria mea de acum nu se găsea nici urmă din fandoseala femeilor care refuză să accepte că îmbătrânesc dintr-o teamă paralizantă de degradare fizică. Nu. A fost prima aniversare în care m-am bucurat cu o sinceritate dezarmantă de tot ce am trăit până în acest moment. Şi mai ales, prima aniversare în care aştept cu o nerăbdare oarecum temperată, chiar dacă pare un oximoron, ceea ce voi face să se întâmple în viaţa mea de acum încolo.

Poate cea mai mare fericire de ieri a fost să îmi dau seama că visez încă realizări măreţe, şi în egală măsură mă bucur de lucrurile mici ale vieţii. Altfel, nu îmi explic cum m-am putut bucura de tortul improvizat de îngheţată în care cu greu am reuşit să plasez câteva lumânări chinezeşti prost făcute pe care oricum le-am găsit cu mare chin pe la 10 noaptea sau dedicaţia şi dansul neaşteptat pe Blue eyes ai lui Mika.

Am de gând să mă bucur de fiecare zi de naştere de-a mea. Va fi bucuria de a nu trăi în zadar, ci de a trăi pentru a mă împlini împreună cu cei pe care îi iubesc. De aceea, mai am de gând să mă bucur şi de fiecare zi obişnuită în care voi încerca mereu să fac ceva important pentru mine, astfel încât să nu cad pradă administrativelor şi obligaţiilor fără sens.

Abia aştept aniversarea de anul viitor când voi împlini 30 de ani rotunzi şi plini ca viaţa. Dar nu mă grăbesc. Sunt atât de multe lucruri de trăit până atunci.

La mulţi ani şi vouă, oricând v-aţi fi născut! Şi încredere, multă încredere!

Alegerea verighetelor

Ce te faci când ajungi să probezi verighetele în magazin şi îţi dai seama că nunta e pe bune şi că toată viaţa vei fi legat de cineva, iar acea legătură va fi vizibilă în fiecare zi prin purtarea verighetei? Te uiţi bine la acel cineva, te mai întrebi o dată dacă e decizia potrivită şi pui verigheta pe deget.

Pare simplu să îţi alegi o asemenea bijuterie, mai ales pentru femei. Ei, bine, nu e chiar aşa. Mai ales, pentru bărbaţi.

Ei nu prea sunt obişnuiţi cu inelele. Ele se obişnuiesc greu cu modelele alese de el pentru verighetă. Unul vrea aur alb, celălalt aur galben. Unul briliant, altul nimic. Unul 3 straturi, celălalt subţire-subţire.

Important e ca fiecare să îşi aleagă modelul potrivit pentru el. Verighetele nu trebuie să fie identice, chiar dacă aşa ar fi frumos. Dar decât identice şi în sertar, mai bine diferite şi pe deget.

La fel de important, dacă celălalt nu vrea să poarte verigheta, respectaţi-i decizia. Nu îl forţaţi. Concentraţi-vă pe lucruri mai importante, cum ar fi să faceţi relaţia să meargă din ce în ce mai bine.

Later edit: Există multe poveşti despre semnificaţia verighetelor, de la romanţioase la pragmatice. Astfel, forma de cerc a verighetelor nu face decât să arate că iubirea este veşnică şi fără sfârşit. Frumos, nu? Alţii consideră că prin inelarul mâinii stângii trece vena iubirii (vena amoris). Însă, cel mai mult mi-a plăcut explicaţia din Evul Mediu conform căreia verigheta marca practic înţelegerea dintre tată şi mire de a-i da fata, dar şi zestrea.