Pregătiri de nuntă

Nu sunt o propovăduitoare a căsătoriei, însă, dacă hotărâţi totuşi să vă puneţi pirostriile, nu trebuie să rataţi perioada de pregătiri. Nu le lăsaţi pe mâna părinţilor sau a wedding planner-ului, oricât aţi fi de ocupaţi. Pentru că, de fapt, organizarea unui astfel de eveniment echivalează, după părerea mea, cu un fel de examen de licenţă al cuplului. Partea proastă e că vine un pic cam târziu după ce i-aţi anunţat deja pe ceilalţi că vă căsătoriţi. Partea bună e că pe parcursul pregătirilor vă definiţi şi mai bine rolurile, învăţaţi la perfecţie arta compromisului şi vă cunoaşteţi uneori mai bine decât v-aţi dori.

Şi, dacă sunteţi suficient de atenţi, o să vă prindeţi în ce direcţie se îndreaptă cuplul vostru: spre divorţ sau spre o viaţă cât de cât normală. Din fericire, cu ceva efort se poate evita şi divorţul. Avantajul nebuniei pregătirilor este că scoate din latenţă probleme ce ar putea apărea peste 10-15 ani şi care atunci poate ar fi imposibil de rezolvat. Aşa, apărând la început, orice fel de probleme pot fi soluţionate cu voinţă şi mult efort.

Dacă vreţi, pregătirile de nuntă sunt un fel de preview al vieţii voastre în doi pe termen mediu şi lung.

Surprizele anului 2009

Avertizez de la început că nu este un articol profetic. Nu am răspunsuri despre când şi cum se va termina criza economică mondială sau cea politică mioritică. Este, în schimb, un articol cu iz retrospectiv. Pentru că viaţa e plină de lucruri mărunte şi suprinzătoare care te vindecă de problemele mari şi foarte previzibile.

O iau de la început cu sms-ul primit de Anul Nou de la şoferul bulgar care ne condusese în vară de la Balcic la Russalka. L-am văzut doar de ori, la sosire şi la plecare. Am parcurs 80 de km împreună, distanţă care se pare că a fost de ajuns ca să rămânem undeva în memoria lui.

Continui cu o zi de primăvară şi cu 4 adolescenţi care i-au dăruit prietenului meu câteva bucheţele de mărgăritare doar pentru că el îi întrebase unde mai poate găsi mărgăritare la acea oră.

Imediat îmi vine în minte tata care a refuzat invitaţia mea de a veni în vizită pentru că nu vrea să ne deranjeze şi vrea să ne lase să ne odihnim. E un gest de civism familial mai greu de găsit în vremurile astea în care ne abuzăm unul pe celălalt cum putem mai bine.

Închei cu un profesor universitar care atunci când i-am mărturisit că am descoperit că studiile respective nu erau ceea ce mi se potriveşte, mi-a răspuns cu cea mai mare empatie pe care am primit-o vreodată de la un străin (era prima dată când vorbeam cu el): nu-i nimic, la tinereţe e greu să ştii din prima ce vrei. Însă vei afla până la urmă şi totul va fi bine.

Viaţa e atât de banală. Şi poate tocmai de aceea atât de uşor de găsit frumuseţea ei în orice fapt sau gest oricât de mic.

Mărunţişuri

Moto: Enjoy the little things, for one day you may look back and realize they were the big things. Robert Brault

Când oamenii mari devin nostalgici după copilărie, cel mai mult regretă că nu se mai confruntă cu problemele mici ale copiiilor, ci cu cele mari rezervate adulţilor. Ceea ce oamenii mari au uitat este că pentru un copil, „mărunţişurile” de viaţă reprezintă de fapt drame existenţiale.

Ieri o fetiţă îşi scăpase bomboanele pe jos şi plângea cu o jale imensă. Pentru ea, bomboanele risipite pe trotuar erau o tragedie. Pentru adulţii care treceau pe lângă ea erau doar un prilej de zâmbet îngăduitor.

Am trecut şi eu pe lângă ea şi mi-am adus aminte cu o exactitate extraordinară toate mini-dramele din copilărie. Erau la fel de puternice ca cele prin care trec acum. Şi sunt convinsă că peste un timp or să mi se pară ca problemele de când eram copil.

La final, mă declar pentru aceste „mărunţişuri”.

NU mai condamnaţi România

Motto: Sunt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Petre Ţuţea

De dimineaţa până seara, oriunde ai fi, auzi şi vezi numai chestii negative despre România. Media, cel puţin, abundă în cultul România, cea mai rea dintre lumile posibile. Nici cetăţenii obişnuiţi nu scapă tentaţiei de a „blagoslovi” România în toate felurile. Evident, pentru tot ce nu merge în România, alţii sunt de vină: comunismul, tranziţia, politicienii, criza mondială, etc. Noi, românii, nu suntem niciodată de vină. Noi suntem victimele. De noi trebuie să aibă cineva grijă. De ţara noastră trebuie să se ocupe cineva. Nu ştim cine, dar trebuie neapărat să fie altcineva decât noi. Totul culminează cu afirmaţia: presa străină a creat o imagine defavorabilă României. Nu, România este cea care îşi creează în fiecare zi o imagine negativă. Iar România este formată din noi românii.

Cei care au petrecut în străinătate un pic mai mult timp decât doar o săptămână de vacanţă, au avut ocazia să descopere că toate ţările sunt la fel când le priveşti din interior. Timp de şase luni am locuit în Belgia şi am aflat cu stupoare că şi belgienii suferă de complexul ţării mici şi neimportante, că şi ei au probleme cu politicienii, că se confruntă cu revoltele imigranţilor marocani, că au dificultăţi economice şi tot aşa. Dar nimeni nu denigra ţara. Erau lucruri fireşti, iar belgienilor nu le rămânea decât să fie foarte mândri de Belgia lor.

La o discuţie recentă despre brandul de ţară, am realizat că românii nu cred în România, altfel nu văd de ce ar ataca-o cu orice preţ. Probabil că pentru noi România este o noţiune abstractă şi nu locul în care trăim în fiecare zi. Altfel, am încerca să ne facem viaţa mai frumoasă aici şi nu invers.

Îmi recunosc vina de a cârcoti uneori împotriva României. În acelaşi timp, nu am abdicat de la normele de bună purtare şi de bună-credinţă pe care ar trebui să le avem pentru ţara noastră. Problema este că nouă de fapt ne este ruşine de ceilalţi români şi nu de România în general.

Să nu uităm: România suntem noi.

Dorinţe posibile?

Paradoxal, oamenii sunt capabili să îşi imagineze cele mai fantastice lucruri, dar nu şi pe cele mai banale sau simple în aparenţă.

În ultimul număr din Esquire Alexandru Mironov povesteşte cum credea în astronave pe Marte, dar nu şi în posibilitatea de a călători prin Europa doar cu buletinul.

O mărturisire cu mult mai dramatică îi aparţine lui Grigore Vieru: Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.