Fragmente de fascinaţie

Cu mâna pe inimă şi lacrimi în ochi, sunt nevoită să recunosc că nu ştiu nimic despre natura umană. Mă rog, situaţia nu e aşa de lacrimogenă sau de gravă, însă am zile în care privesc în jur, mă minunez şi atât. Realizez atunci că greşesc pentru că mă uit la oameni prin ochii mei ca marea şi judec lumea în funcţie de ce le-ar plăcea lor să vadă.

Dar lumea e aşa cum este, ca să dau dovadă de maximă inteligenţă truistică. Dacă eu nu sunt capabilă de răutăţi mari, nu înseamnă că e valabil pentru toată lumea. Şi deşi ştiu asta şi mă protejez cum pot mai bine de toate urâţeniile pornite din răul uman, totuşi uneori rămân perplexă pentru că îmi dau seama că răutatea unora nu e doar un accident fiindcă au avut o zi proastă, ci una din caracteristicile lor definitorii. Şi nu vă închipuiţi ce tristeţe fără margini mă cuprinde. Alteori trăiesc cu impresia că răutatea, deşi semn de primitivism, este un mare factor de progres, culmea. Cred că civilizaţia umană încă nu a ajuns atât de departe încât să fie motivată de lucruri bune care să favorizeze apariţia altor lucruri bune. Adică, vrem să salvăm pământul acum când situaţia e deja destul de serioasă şi se întrevăd tot felul de sinistroşenii la orizont, dacă va mai exista un orizont. În principiu, vrem să-l salvăm din egoism, ceea ce e bine fiindcă măcar nu facem rău. Sau, alt exemplu. Avem o mare solidaritate socială în caz de catastrofe naturale. După ce trece inundaţia, cutremurul sau epidemia, revenim la viaţa noastră obişnuită. De ce nu putem fi generoşi în fiecare zi? De complicat, nu e complicat, doar solicitant să îţi pui problema suferinţei sau nevoilor altora. Doar când se întâmplă tragedii, ne speriem uşor şi pentru alungarea anxietăţii, dăruim. E bine şi aşa, dar am convingerea că umanitatea e în stare de mai mult. Evident, sunt o mare idealistă, nu mai e un mister deja, chiar dacă o să vă surprindă să aflaţi că lucrarea mea de diplomă a fost nu despre utopii, ci despre distopii, adică utopii negative, pentru că mă tem că încercarea oamenilor de a pune în practică o societate perfectă va degenera în opusul ei.

Chiar dacă ştiu că nu ştiu mare lucru despre natura umană, fiecare moment din viaţa mea e prilej de bucurie şi de descoperire. În fiecare zi trăiesc sentimentul pe care l-am avut când am privit prima oară la microscop şi am avut atunci dovada că lumea este mult mai mult decât puteam să cuprind cu ochii sau cu mintea şi mi s-a părut fascinant. Sunt la fel de fascinată în continuare de tot ce se întâmplă în jurul meu şi asta vă doresc şi vouă.

Bunătate

Moto: Goodness is the only investment that never fails. H. D. Thoreau

Vă mai spune ceva contractul social al lui Rousseau? Recunosc că abia dacă mai îmi aminteam de el, când brusc am realizat că, fără ştiinţa mea, dar cu deplina mea cooperare, am încheiat un contract de bunătate cu mine şi cu lumea întreagă. Şi atunci s-au întors la mine toate cunoştinţele pe care le adunasem la un moment dat despre acordul iniţial şi raţional al oamenilor de a renunţa la o parte din drepturile lor în beneficiul societăţii sau al statului, pentru a-şi asigura supravieţuirea. Mi-am mai adus aminte şi de Hobbes pentru care natura umană era egoistă şi rea la origine, oamenii asociindu-se doar din interes, precum şi de Locke în viziunea căruia omul era profund social, societatea fiind de fapt o prelungire a stării naturale. Motivul perindării acestor teorii prin mintea mea era încercarea de a-mi explica într-un mod cât de cât ştiinţific de ce sunt un om bun. Pe scurt, atâţia ani de evoluţie a civilizaţiei au contribuit la unirea oamenilor în vederea atingerii scopurilor comune, la naşterea unei întregi filosofii a binelui şi la crearea de metode de pedepsire a răului.

Dar, să o luăm în ordine şi mai puţin academic. Sunt un om bun pentru că:

1. mama mea este un om bun. Spre ruşinea mea, un om cu mult mai bun decât mine. Concluzie: principalul meu model în viaţă a fost de abnegaţie faţă de ceilalţi, de dăruire sinceră, de punere pe tavă a sufletului pentru ca altora să le fie bine.

2. am observat de-a lungul timpului că a fi bun îţi deschide multe uşi. Oamenii buni au o mină zâmbitoare, au un mare capital de încredere pe care o oferă, dar pe care o şi primesc, sunt calmi şi te fac să te simţi bine cu tine pentru că nu te judecă. E firesc ca celorlalţi să le placă oamenii buni, nu cred că mai e nevoie să argumentez suplimentar.

3. vreau să fiu om bun. Bunătatea mi se pare cea mai frumoasă expresie a umanităţii. În acelaşi timp, bunătatea este mediul propice pentru dezvoltarea altor trăsături admirabile de caracter. Şi, aşa cum spun mereu spre plictiseala tuturor, datoria omului este de a fi cea mai bună versiune a lui, iar bunătatea mi se pare un instrument foarte util în această străduinţă.

4. nu pot să fiu altfel. Uneori, mă supăr că sunt bună, pentru că această calitate te expune oarecum exploatării de către ceilalţi, iar omul este prins în cercul vicios al bunătăţii. E greu să nu te întristezi când oamenii te folosesc fără jenă crezând că bunătatea ta e un soi de voluntariat pentru sclavie. Dar îmi trece repede, pentru că atunci când fac o faptă bună, indiferent cât de lipsită de importanţă, aşa mi se umple sufletul de fericire şi aşa simt că fac ceea ce trebuie în viaţa asta, încât nu mai contează.

5. la sfârşitul unei zile simt că m-am bucurat mai mult fiindcă am fost bună decât dacă aş fi fost altfel.

La final, apelez la latura voastră mai bună, întocmai ca Mumble din Happy Feet, pentru îngăduinţa de a fi suportat un articol de auto-slăvire.

Restul e tăcere

Moto: A dream itself is but a shadow. Hamlet, 2. 2

A fost o vreme când eram obsedată de vorbele lui Hamlet The rest is silence. Sunt un om al tăcerilor şi nu aveam cum să nu fiu cucerită de mica filozofie din această propoziţie. De fiecare dată când îmi dau seama că oamenii din jurul meu sunt prea ocupaţi pentru mine şi că poate şi eu sunt prea ocupată pentru alţii, îmi aduc aminte că totul e tăcere şi mă liniştesc întrucâtva.

La fel de liniştitoare şi amuzantă a fost întâlnirea cu filmul lui Nae Caranfil intitulat cum altfel decât Restul e tăcere. Lejer, cu clişee voite, dar şi cu replici neaşteptate, ilustrând o altă Românie, cea de la începutul secolului al XX-lea, filmul te înţeapă din când în când cu tot felul de gânduri serioase împachetate sub o falsă iluzie de comedie. Nu sunt critic de film, doar spectator întâmplător. Deşi mi-a plăcut scenariul şi filmul per ansamblu, simt că îi lipseşte ceva, simt că avea mai mare potenţial, dar că pe undeva pe la montaj sau poate prin altă parte s-a pierdut ceva.

Cel mai mult mi-a plăcut să văd România altfel. Eu sunt un om vizual şi parcă istoria prinde viaţă când o vezi transpusă pe peliculă: războiul de independenţă, regele Carol, Lipscani. Şi mi-a plăcut să văd şi un film cu alt subiect în afară de epoca ceauşistă sau post-decembristă, deşi sunt de acord cu recuperarea istoriei, dar parcă uneori lucrurile sunt prea forţate şi atunci dispare bunăvoinţa privitorului.

În altă ordine de idei, e miraculos şi spectaculos progresul omenirii. Dacă te opreşti să te gândeşti puţin, te apucă ameţeala. E haios să vezi cum la început cinematografia nu era considerată o artă, ci o ruşine pentru măreţia teatrului, iar cei care se ocupau de filme de animaţie, nişte pierde-vară de o moralitate îndoielnică.

Vă recomand filmul, măcar pentru a râde la scene inedite, cel puţin în cinematografia română, şi apoi pentru cugeta puţin la umbrele mişcătoare.

Secvenţe

Magazin de lux, mama probează o rochie, copilul aşteaptă liniştit pe un fotoliu sorbind cu nesaţ dintr-o carte de aventuri.

Un pensionar intră într-o cabină telefonică şi scuipă cu năduf. Mister, nu era nici un afiş electoral înăuntru.

De pe monitorul unei colege priveşte intens un copil cu ochi de albastru.

Un câine de pluş cu baterie latră învârtindu-se necontenit pe trotuar. Oamenii se înghesuie pe lângă el, rotind temeinic din cheiţa care îi ţine în mişcare.

În toiul nopţii, umbra unui băiat alege cu grijă iasomie pentru iubita lui.

Doi bătrâni merg de mână povestind. Zâmbetul lor senin nu se lasă intimidat de nicio boală, nici măcar de faptul că nu mai sunt aşa vioi ca odinioară.

O femeie îl bodogăne pe partenerul ei: ţi-am zis eu că nu o să fie bine, dar tu nu mă asculţi niciodată.

Un nor stă strâmb deasupra unei clădiri de birouri unde creaturi sobre la costum se grăbesc să intre dimineaţa.

O fetiţă îi promite femeii venite în vizită la mama ei muribundă că va fi cuminte şi o roagă să devină noua ei mamă.

Pescăruşii zboară peste intersecţia aglomerată în care oamenii se calcă în picioare ca să ajungă mai repede la destinaţie.

Neaşteptat, un râset răsună năvalnic. Cu toţii, ne minunăm. Un bărbat tocmai a aflat că va fi tată.

Fericire.

De modă veche

Moto: La politesse est à l’esprit ce que la grâce est au visage. Voltaire

Nu ştiu de ce trăiesc cu impresia că m-am învechit. Să vă dau un exemplu. Eu încă mai ţin la formulele de politeţe. Mi se pare deplasat ca cel din spatele tejghelei sau taximetristul sau chelnerul care mă serveşte să mă ia aşa la per tu. În primul rând, pentru că sunt un pic mai bătrână decât cred ei, în al doilea rând pentru că am nevoie să fiu tratată cu respect şi, dacă lor le lipseşte atitudinea respectuoasă, măcar formularea să le sară în ajutor.

Toată dorinţa asta de hai să fim ca fraţii porneşte de la premisa falsă că oamenii au nevoie de apropiere. Da, au nevoie, dar nu de-a valma, oriunde ne-am afla şi cu oricine. Poate sufăr şi de o uşoară mizantropie, deşi sper că nu, însă nu cred că folosind a doua persoană singular ne va transforma într-o mare familie fericită. Şi mai cred că politeţea e semn de consideraţie faţă de ceilalţi. Chiar dacă nu poate reprezenta soluţia la tot sau orice, este fără îndoială o metodă simplă ce asigură un trai plăcut.

Cu mult amuzament îmi aduc aminte cum mă admonesta tata în copilărie atunci când deveneam neobrăzată ca toate odraslele răsfăţate: "Te rog să nu ne tragem de şireturi, da?" Eu nu pricepeam ce treabă au şireturile cu mine şi cu tata. Degeaba îmi explica răbdător că e o metaforă şi că mesajul este de a-i trata pe oameni diferenţiat, în funcţie de vârstă, experienţă de viaţă, rol social. El nu ar fi îndrăznit niciodată să răspundă părinţilor lui sau să li se adreseze inadecvat, nici măcar după ce a trecut de vârsta de 50 de ani. Aşa îşi arăta respectul pentru ei şi voia ca eu să fac la fel.

Atât mai am de adăugat: să nu ne tragem de şireturi! Sau aşa cum îmi place mie să spun, să nu ne batem pe burtă, doamnelor şi domnilor! Politeţea e ca graţia pe chipul oamenilor. Nu am zis eu, ci Voltaire. Ştia el ce ştia.