Concluzii post-naștere

1. Expresia chinurile facerii este un mare eufemism.
2. La Spitalul Municipal sunt niste oameni absolut remarcabili.
3. Și femeile sforăie, și chiar foarte tare - nu trebuie decât să poposiți într-un salon de spital ca să vă convingeți.
4. Cântecul Waka Waka interpretat de Shakira ar trebui adaptat pentru a deveni imnul mondial al bebelușilor.
5. Aveți grijă de mamele voastre.
6. Sentimentul de părinte este extraordinar și incomparabil.

Criza morală

Problemele cu care se confruntă România în prezent se datorează unui factor mult mai complex decât criza financiară, care, de altfel, este un fenomen ciclic specific evoluției oricărui domeniu: criza MORALĂ.

Citeam de curând discursul ținut de Vaclav Havel pe 1 ianuarie 1989 în calitate de președinte al Cehoslavaciei proaspăt eliberate de comunism. El puncta acum 21 de ani ceea ce elitele noastre se feresc să dezbată chiar și acum: că fondul problemelor țării nu este de natură economică, ci morală. Cei 40 de ani de comunism au condus la apariția unui mediu moral contaminat, în care cetățenii spuneau altceva decât ceea ce gândeau, în care oamenii au învățat să nu mai creadă în nimic, să se ignore unul pe celălalt și să devină profund egoiști, interesați numai de soarta lor.

Poate că în această demascare și evidențiere a adevăratei probleme găsim una din explicațiile pentru progresul economic al acestei țări, net superior României.

7 păcate

Cele șapte păcate sociale în opinia lui Gandhi:

1. politică fără principii
2. plăcere fără conştiinţă
3. bogăţie fără muncă
4. cunoaştere fără caracter
5. afaceri fără moralitate
6. ştiinţă fără umanitate
7. credință fără sacrificiu.

Nu cred că mai rămâne nimic de adăugat.

De ce ne dorim lucruri?

În principiu, pentru că ceilalţi au. Ca să fiu mai exactă, fiindcă oameni de vârsta şi cu pregătirea noastră au. Ba mai mult, fiindcă oameni mult mai tineri decât noi şi cu mai puţină pregătire decât a noastră au.

Nicio secundă nu ne întrebăm dacă ce şi-a cumpărat Popescu ne va face la fel de fericiţi ca pe el. Sau dacă avem acelaşi sprijin financiar ca şi Popescu, gen salariu mare, ajutor părinţi. Nu, noi vrem casa lui Popescu, maşina lui Popescu, vacanţa lui Popescu, chiar şi cu riscul deteriorării propriei vieţi prin incapacitatea de a susţine asemenea costuri.

Nicio secundă nu ne întrebăm ce vrem noi de fapt, ce ne face pe noi fericiţi.

Şi este şi normal în condiţiile în care aproape în fiecare zi suntem întrebaţi ce funcţie avem, ce salariu, dacă avem casă sau maşină, unde o să ne petrecem concediul şi alte întrebări al căror răspuns ne obligă să vrem mai mult, să muncim mai mult, să obţinem mai mult.

Eu nu zic că e greşit să ne dorim lucruri, ci doar că e greşit să fim judecaţi în funcţie de ele. De genul, nu stau de vorbă cu Ionescu, că el nu e nici măcar manager. Şi nu zic că e greşit să muncim să obţinem ceea ce ne dorim, ci doar că poate nu ar trebui să facem asta cu preţul sănătăţii noastre, al prietenilor sau al familiei.

Singura soluţie pe care o văd este să investim în noi prin educaţie formală şi informală, astfel încât să fim mai puternici şi mai detaşaţi de posesiunile materiale.

Operaţiunea Nunta

Foarte mulţi din cei pe care eu şi Marius îi întâlnim se uită la noi cu admiraţie fiindcă am avut curajul să ne căsătorim în aceste vremuri în care divorţurile se înmulţesc, oamenii nu mai au timp şi suflet să investească în cei de lângă ei şi banul ne scoate din minţi.

Totuşi, când am hotărât să ne căsătorim, nu ne-am pus nicio secundă problema curajului, ci am mizat pe potrivirea dintre noi şi naturaleţea cu care ne completam unul pe celălalt. Astfel, când ne-am apucat de organizarea nunţii, am plecat de la două premise esenţiale:

1. căsătoria nu este o instituţie perimată pentru noi doi.
2. ziua nunţii noastre va fi una a bucuriei.

Le luăm pe rând.

1. Probabil că suntem printre ultimele generaţii care se vor mai căsători. Şi asta pentru că un asemenea parteneriat pe toată viaţa presupune foarte multă dăruire de sine şi foarte puţin egoism. Or, în zilele noastre trebuie să fii independent ca să ai succes, iar pentru a putea fi independent trebuie să ai o doză destul de mare de egoism. Nicio căsătorie construită pe fundaţia egoismului nu va avea cum să reziste în timp.

Principalul motiv pentru care am dorit să ne căsătorim a fost acela că ne era bine împreună şi poate şi pentru a ne asigura prezenţa valoroasă a celuilalt în viaţa noastră. Desigur, căsătoria în sine nu este o garanţie. Totul depinde de ceea ce faci în fiecare zi pentru a contribui la fericirea celuilalt, fiindcă, da, căsătoria, şi de altfel orice relaţie de iubire, ar trebui să fie în primul rând despre celălalt şi abia apoi despre noi.

2. Când caut printre amintiri realizez că ziua nunţii a fost aşa cum ne-am dorit: o zi a fericirii de a fi împreună şi alături unul de celălalt. Chiar dacă am avut şi momente care nu au ieşit aşa cum am planificat, de exemplu mi s-a rupt trena rochiei exact în timpul dansului de deschidere sau a trebuit să amân intrarea în biserică fiindcă se rătăcise cameramanul, lucrurile cu adevărat importante erau în altă parte. Iar când revăd fotografiile de nuntă amintirile îmi sunt confirmate. Nu doar eu şi Marius suntem cu gura până la urechi, ci şi invitaţii noştri.

Concluzii

Nu vă fie teamă de căsătorie. Iar dacă totuşi vă încearcă ceva frici în acest sens mai bine nu vă căsătoriţi până nu vă trece.

Nu vă căsătoriţi din cauza presiunilor sociale. Căsătoriţi-vă că aşa simţiţi voi.

Nu vă lăsaţi influenţaţi de prejudecăţile celorlalţi: că îţi pierzi libertatea odată ce te căsătoreşti, că devii plictisitor, că ziua nunţii este oribilă şi că ar fi bine să treacă foarte repede, că trebuie să te isterizezi pentru tot ce nu merge bine, că trebuie să respecţi toate tradiţiile, că bărbatul trebuie să fie sub papucul nevestei, că femeia trebuie să stea la cratiţă şi mai câte altele. Totul depinde de noi: ne putem pierde libertatea indiferent dacă suntem căsătoriţi sau nu, ziua nunţii este aşa cum vrem să fie, nu ne obligă nimeni să facem ceea ce nu vrem.

Prin urmare, dacă decideţi să vă căsătoriţi: bucuraţi-vă.

P.S. Azi se împlinesc şase luni de la ziua nunţii noastre. Au trecut atât de repede încât nici nu am apucat să ne dezmeticim despre cum e viaţa de om căsătorit. Dacă nu ne-ar întreba alţii, poate nici nu ne-am gândi la asta. Mai multe detalii într-un articol viitor.

Un zâmbet face cât o mie de cuvinte

Citat: A smile is the light in the window of your face that tells people you're at home. Anonim

Astăzi m-am convins din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că modul cel mai simplu de a relaţiona cu un om este prin zâmbet, de preferinţă cât mai natural.

E adevărat că nu toată lumea ştie să zâmbească sau, şi mai grav, să primească un zâmbet. Din experienţa mea, ceea ce văd în ochii unui om căruia îi zâmbesc şi care îmi răspunde tot printr-un zâmbet este de nepreţuit: supriza că a fost remarcat, mulţumirea că a fost apreciat, bucuria de a nu mai fi izolat. În fond, zâmbetul nu este altceva decât recunoaşterea prezenţei ceiluilalt şi dovada că această prezenţă nu te deranjează.

Fiindcă România nu este încă un stat aşezat, cu structuri stabile şi perspective sigure, inevitabil o mare presiune ne apasă pe toţi. Pe deasupra, facem cu greu faţă contagiunii sociale, şi, la o scurtă privire în jur, vedem cât de puţini oameni zâmbesc.

Eu cred că putem să rezistăm acestui atac al tristeţii şi grijii pentru ziua de mâine prin zâmbet. Sunt convinsă că zâmbetul ne va ajuta să fim mai echilibraţi şi să ne concentrăm mai bine asupra lucrurilor cu adevărat importante pentru noi.

Glossă, Mihai Eminescu

Este în continuare preferata mea, chiar dacă s-a devalorizat prin introducerea în manualele şcolare. Pentru mine, Glossa sintetizează o întreagă filosofie de viaţă care ne recomandă să avem gândire critică mereu, să nu alergăm naivi după fericire, să valorizăm prezentul şi oamenii de calitate şi să lăsăm lucrurile neimportante să rămână lipsite de importanţă.

P.S. 15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.