Dă pagina

Motto: Life is like a piano. What you get out of it depends on how you play it. Tom Lehrer

Oamenii sunt rezistenţi la schimbare. Marea lor majoritate, cel puţin. La mijloc o fi vreo explicaţie antropologic-evolutivă, care oricum nu ne este prea de folos în zilele noastre.

Am momente când simt acut nevoia unei persoane care să joace rolul celui care întoarce pagina partiturilor pianiştilor în timpul concertelor. Aş avea nevoie de un asistent de schimbare care să preia oarecum responsabilitatea urmăririi fiecărei note, care să preia presiunea psihică aferentă. Am nevoie de un amortizor al fricilor, astfel încât principala mea grijă să fie „să cânt la pian” nu să fug de schimbare sau să alerg după schimbare, în cazul cel mai fericit.

Evident, în viaţa reală nimeni nu stă lângă tine să îţi întoarcă paginile. Depinde numai de tine când şi cum dai pagina, adică te schimbi.

Fericite şi frumoase

Asta e urarea mea pentru toate femeile! Scurtă şi la obiect!

P.S. Putem considera oricând ziua de 8 martie ca pe o sărbătoare comercială, comunistă, feministă, inutilă sau mai ştiu eu cum. Sau ne putem bucura de ea pur şi simplu. Eu una mă bucur. Probabil pentru că vine la pachet cu primăvara.

Voi încerca

Cine nu încearcă, nu câştigă, dar cine doar încearcă, va pierde sigur!

De câte ori nu i-aţi auzit pe cei din jur zicând: Voi încerca să am mai mult timp. Voi încerca să merg mai des la sală. Voi încerca să cumpăr mai multe cărţi. Ce ascunde acest a încerca? Nu altceva decât teama că nu vei avea succes în ce ţi-ai propus să încerci. Numai că a încerca e un drog amar fiindcă, dacă pe de o parte îţi oferă confortul de a spune la final eu am încercat, pe de altă parte el semnează condamnarea la eşec. Acest verb trădează convingerea persoanei care îl pronunţă că va eşua în acea încercare.

Citeam undeva un exemplu excelent pentru a vedea ridicolul lui a încerca. Un trainer scapă o monedă jos şi cheamă un om din public să încerce să o ridice. Evident, omul ridică moneda, doar că trainerul îi atrage atenţia că trebuie doar să încerce nu şi să execute acţiunea. Aşa că omul face tot felul de mişcări caraghioase în încercarea de a lua moneda. Trainerul a punctat astfel foarte bine diferenţa dintre a încerca să faci ceva şi a face efectiv acel ceva.

De fiecare dată când vom spune voi încerca, poate ar fi o idee bună să ne imaginăm cum încercăm să ridicăm o monedă de pe jos fără să o ridicăm totuşi. După ce ne vom convinge că a încerca e un act inutil de autoiluzionare şi o dovadă de laşitate, poate ar fi bine să acţionăm pur şi simplu.

Emma Bovary, c'est moi!

Moto: Bovarismul este o boală de resurse provocată de o limită de atins care joacă rol de fantasmă. Gabriel Liiceanu

Uitându-mă la Revolutionary Road am avut revelaţia că toate femeile pe care le cunosc, direct sau indirect, inclusiv eu, suferă de bovarism. Adică, acel refuz psihic al acceptării realităţii şi incapacitatea de a concepe că sunt altfel decât sunt cu adevărat.

Este ceea ce se întâmplă cu April din film care se consideră o actriţă boemă şi nu mama a doi copii ce trăieşte în confortul suburbiei americane din salariul soţului. Chiar dacă acţiunea filmului se petrece în anii 50, bovarismul femeilor e ceva palpabil ce iese din coperţile cărţilor şi este cu mult mai tragic decât povestea doamnei Bovary a lui Flaubert de unde îi vine numele. Pentru că dacă draga de Emma se iluzionează amoros, femeile bovarice din ziua noastră se iluzionează total, ceea ce le transformă în victimele perfecte. Ele vor fi mereu nefericite pentru că în mod logic nu vor reuşi niciodată să treacă peste discrepanţa dintre realitate şi visele lor. Este ceea ce se întâmplă cu fetele astea care trăiesc într-o garsonieră prăpădită, dar conduc o super maşină sau îşi doresc măcar. Sau se duc la saloane şi magazine de lux pentru că aspiră să fie mai mult decât nişte fiinţe de cartier – noi neavând suburbii.

Trecând la exemplele banale, mă gândesc la toate femeile pe care le-am întâlnit şi cred că foarte puţine dintre ele sunt mulţumite de ceea ce au. Ba nu au casa cea mare şi frumoasă la care au visat. Ba nu au partenerul ideal şi au trebuit să se mulţumească cu ce au găsit la un moment dat. Ba au prea mulţi copii – uneori şi unul e prea mult pentru ele. Ba sunt dărâmate de muncile casnice la care tot ele ar renunţa cu greu dintr-un simţ exagerat al datoriei. Ba nu au suficiente perechi de pantofi sau genţi. Ba nu pot să călătorească unde îşi doresc. Şi nicio secundă nu se întreabă de ce. Şi nicio secundă nu se gândesc să se bucure de ce au în timp ce se străduiesc să obţină mai mult. Nu, ele merg cu frustrarea şi nefericirea tot înainte, transmiţând-o urmaşelor urmaşelor lor.

Şi, totuşi, de ce sunt atât de nemulţumite femeile? Ştie oare cineva?

De ce-ai mai dărui un mărţişor?

În zilele noaste, mărţişorul pare un obicei desuet şi, în orice caz, copleşit de kitsch. Argumentul tradiţiei încă de la traci nu mai impresionează pe nimeni, şi nici cel al încărcaturii simbolice (de exemplu, funia care reprezintă cele 365 de zile).

Azi am găsit totuşi 3 motive pentru care încă mai merită să dăruiţi un mărţişor:

1. pentru că fără tradiţii am fi ca amnezicii care trăiesc într-un prezent pe care nu îl înţeleg fiindcă au un trecut pe care nu şi-l aduc aminte.

2. pentru că aşa ştim clar că a venit primăvara fără să ne cercetăm agendele, ci doar bucurându-ne de primirea unui mic cadou simbolic.

3. pentru că fără a dărui şi a primi nu am fi decât nişte oameni care muncesc şi atât.