Privesc in ochi toamna. E o doamna bine, imbracata elegant si asortat. Poarta un costum maro sobru. De, trebuie sa respecte codul vestimentar. Plus siretlicurile adulmecate de oameni conform carora culorile transmit ele mesaje. Si deci trebuie sa proiectezi o anumita culoare ca sa dai bine, adica sa arati energic, intreprinzator, cu bune aptitudini de comunicare si un pic de simt al umorului. Nu prea mult, ca deranjeaza. O fi vreun semn de inteligenta, cine stie?
Insa doamna noastra are o anumita varsta. Nu-i mai pasa de aparente. Macar asta sa-si permita acum. Nu va imaginati ca e foarte batrana, doamne fereste. Nu s-ar potrivi cu mitul asta al tineretii fara batranete aduse pana la extrem de industria cosmetica. Desi toamna nu e batrana, toamna mi se face frica de batranete. Imi cercetez bine ridurile: la drept vorbind alcatuiesc o arhitectura foarte interesanta. Imi vin bine culmea, ma personalizeaza si imi pot reconstrui istoria pe baza lor. Dar ma enerveaza cumplit, pentru ca am fost invatata ca ridurile sunt nedorite, ca barbatii fug de o femeie cu riduri, ca de altfel si angajatorii.
De sub pardesiul de frunze, toamna zambea la enervarile mele. Am realizat ca, de fapt, toamna e matusa mea. Nici prea tanara, nici prea batrana, o femeie care si-a invatat bine lectiile primite pana acum. In fiecare an, draga de ea, vine sa ma imbie sa traiesc. Sa masor bine timpul. Sa nu-l calc in picioare ca s-ar putea sa ma calce si el. Sa ma uit mai frumos la celalalt ca s-ar putea sa nu-l mai intalnesc niciodata. In suferinta, sa am demnitatea copacului care se trezeste dezgolit si lipsit de aparare in fata gerului. In bucurie, sa am gratia frunzelor care ating pamantul. Sa iau de la oameni ce pot si sa le dau mai mult decat pot. Sa nu fac risipa nici de lacrimi, nici de rasete. Sa nu cantaresc nici fericirea, nici tristetea, ci sa mi le asum. Sa am mereu spatele drept si privirea inainte ca sa pot ajunge cu demnitate si luciditate acolo unde imi doresc. Iar, in final, sa imi pastrez reverenta fata de viata.
