De multe ori merg pe stradă sau mă uit în oglindă și îmi zic: sunt mamă! Și parcă nu îmi vine să cred fiindcă în mintea mea imaginea mamei se asociază cu grandiosul. Însă măreția unei mame este de o discreție aproape dureroasă pe alocuri. O întrezărești în cearcănele născute din prea multele clipe de nesomn în care și-a legănat copilul cu vorbe de alint sau l-a vegheat în liniște. O ghicești din răbdarea cu care îl schimbă de scutece de nenumărate ori pe zi, din grația cu care îl îmbracă și îl dezbracă, din voioșia cu care îl hrănește. O intuiești în perseverența și fascinația cu care îl ajută pe puiul de om să descopere lumea cea mare și să o iubească întocmai ca pe o casă primitoare. O vezi în bucuria cu care întâmpină până și cel mai mic progres al copilului ei încurajându-l să vrea și să poată mai mult. O simți din lacrimile ei de fericire la succesele lui.
Este o măreție simplă, naturală și care nu caută laude. Pentru că, întrebată cum reușește să fie mereu acolo pentru copilul ei, orice mamă îți va răspunde invariabil: dar nu fac nimic deosebit, pur și simplu, sunt MAMĂ!
