joi, 22 mai 2008

Secvenţe


Magazin de lux, mama probează o rochie, copilul aşteaptă liniştit pe un fotoliu sorbind cu nesaţ dintr-o carte de aventuri.

Un pensionar intră într-o cabină telefonică şi scuipă cu năduf. Mister, nu era nici un afiş electoral înăuntru.

De pe monitorul unei colege priveşte intens un copil cu ochi de albastru.

Un câine de pluş cu baterie latră învârtindu-se necontenit pe trotuar. Oamenii se înghesuie pe lângă el, rotind temeinic din cheiţa care îi ţine în mişcare.

În toiul nopţii, umbra unui băiat alege cu grijă iasomie pentru iubita lui.

Doi bătrâni merg de mână povestind. Zâmbetul lor senin nu se lasă intimidat de nicio boală, nici măcar de faptul că nu mai sunt aşa vioi ca odinioară.

O femeie îl bodogăne pe partenerul ei: ţi-am zis eu că nu o să fie bine, dar tu nu mă asculţi niciodată.

Un nor stă strâmb deasupra unei clădiri de birouri unde creaturi sobre la costum se grăbesc să intre dimineaţa.

O fetiţă îi promite femeii venite în vizită la mama ei muribundă că va fi cuminte şi o roagă să devină noua ei mamă.

Pescăruşii zboară peste intersecţia aglomerată în care oamenii se calcă în picioare ca să ajungă mai repede la destinaţie.

Neaşteptat, un râset răsună năvalnic. Cu toţii, ne minunăm. Un bărbat tocmai a aflat că va fi tată.

Fericire.

miercuri, 21 mai 2008

De modă veche

Moto: La politesse est à l’esprit ce que la grâce est au visage. Voltaire


Nu ştiu de ce trăiesc cu impresia că m-am învechit. Să vă dau un exemplu. Eu încă mai ţin la formulele de politeţe. Mi se pare deplasat ca cel din spatele tejghelei sau taximetristul sau chelnerul care mă serveşte să mă ia aşa la per tu. În primul rând, pentru că sunt un pic mai bătrână decât cred ei, în al doilea rând pentru că am nevoie să fiu tratată cu respect şi, dacă lor le lipseşte atitudinea respectuoasă, măcar formularea să le sară în ajutor.

Toată dorinţa asta de hai să fim ca fraţii porneşte de la premisa falsă că oamenii au nevoie de apropiere. Da, au nevoie, dar nu de-a valma, oriunde ne-am afla şi cu oricine. Poate sufăr şi de o uşoară mizantropie, deşi sper că nu, însă nu cred că folosind a doua persoană singular ne va transforma într-o mare familie fericită. Şi mai cred că politeţea e semn de consideraţie faţă de ceilalţi. Chiar dacă nu poate reprezenta soluţia la tot sau orice, este fără îndoială o metodă simplă ce asigură un trai plăcut.

Cu mult amuzament îmi aduc aminte cum mă admonesta tata în copilărie atunci când deveneam neobrăzată ca toate odraslele răsfăţate: "Te rog să nu ne tragem de şireturi, da?" Eu nu pricepeam ce treabă au şireturile cu mine şi cu tata. Degeaba îmi explica răbdător că e o metaforă şi că mesajul este de a-i trata pe oameni diferenţiat, în funcţie de vârstă, experienţă de viaţă, rol social. El nu ar fi îndrăznit niciodată să răspundă părinţilor lui sau să li se adreseze inadecvat, nici măcar după ce a trecut de vârsta de 50 de ani. Aşa îşi arăta respectul pentru ei şi voia ca eu să fac la fel.

Atât mai am de adăugat: să nu ne tragem de şireturi! Sau aşa cum îmi place mie să spun, să nu ne batem pe burtă, doamnelor şi domnilor! Politeţea e ca graţia pe chipul oamenilor. Nu am zis eu, ci Voltaire. Ştia el ce ştia.