Natura umană la disecţie

Ești pregătit să ai un copil?

2011-07-12T10:18:00.002+03:00

Cine se așteaptă să se trezească într-o dimineață și să își spună gata, de azi sunt pregătit să am un copil este de o inocență simpatică.

Foarte mulți condiționează conceperea unui copil de consolidarea stării financiare sau de vechimea relației sau de actul căsătoriei sau de avansarea în carieră sau de o mie una alte motive.

De fapt, două lucruri sunt importante atunci când decizi să ai un copil:

1. dorința ambilor parteneri de a avea un copil. De obicei, femeia este cea care forțează momentul venirii pe lume a unui copil și nu este foarte indicat având în vedere că atât perioada sarcinii cât mai ales cea de după naștere sunt foarte solicitante fizic și psihic pentru femeie, iar partenerul ei trebuie să dea dovadă de foarte multă înțelegere și răbdare. Or dacă el nu avea dorința la fel de mare ca a ei, atunci va fi mai puțin dispus să îi ofere sprijinul de care are nevoie.

2. nivelul de maturitate al relației. Nu trebuie să ai un anumit număr de ani de relație pentru a fi gata pentru un nou membru. Este suficient să știi că poți avea încredere deplină în partener, că împărtășiți aceleași valori și că îl iubiți cu adevărat.

După aproape 8 luni de Vlad recomand aventura de a fi părinte pentru o mai bună cunoaștere de sine, o șansă de evoluție spirituală și nenumărate momente de fericire simplă ca râsul unui copil.

Puterea prezentului

2011-01-14T11:54:00.000+02:00

To be free of time is to be free of the psychological need of past for your identity and future for your fulfillment. Eckhart Tolle

Este la modă acum în toate cărțile de autodezvoltare să fim sfătuiți să trăim în prezent. De fapt, cred că a fost la modă în toate epocile în care omenirea a cunoscut un progres remarcabil din punct de vedere economic și cultural. A se vedea dictonul latin Carpe diem.

A trăi în prezent pare cel mai simplu și mai firesc lucru pe care să-l facem. Dar dacă vă opriți un pic și vă analizați gândurile care vă trec chiar în acest moment prin cap veți vedea că parte din ele sunt orientate spre trecut și parte din ele spre viitor, prezentul fiind perceput ca un fel de obstacol între cele două.

Seria aceasta de impresii a pornit în timp ce citeam cartea lui Eckhart Tolle A New Earth. Cartea este mediocră, după părerea mea, poate și fiindcă mai citisem pe această temă, poate și fiindcă aveam așteptări foarte mari. Însă m-a pus din nou pe gânduri cum să fac să mă bucur de fiecare clipă a prezentului, dat fiind incertitudinea viitorului.

Astfel am realizat că există două situații de viață în care ființa umană reușește, deși mai corect ar fi, ar putea reuși, să trăiască în prezent: când te confrunți cu spectrul morții din cauza unei boli sau unui accident și când ai grijă de un copil mic. Nu toată lumea care se regăsește în aceste două ipostaze are capacitatea de-și aduna toate forțele pentru a face față situației și aici avem exemplul mamelor crizate care își terorizează copiii cu reproșuri, țipete și chiar și violență fizică. Acele femei nu au putut să își însușească noua identitate de mamă și să se bucure din plin de ea. Ele au rămas suspendate în trecut când poate aveau o slujbă interesantă sau, oricum, viața lor se desfășura altfel, și se gândesc cu groază că viitorul lor va însemna doar schimbat de scutece și hrănit copilul.

Când ai grijă de un bebeluș descoperi că nu mai ai timp să lâncezești în trecut și nici să proiectezi prea multe pentru viitor. El îți solicită atenția acum: îi este foame acum, este bolnav acum, are nevoie de nu știu ce acum, și tu ești singura în măsură să îi oferi toate acestea. Secretul pentru a nu fi copleșită de toate aceste urgențe ale copilului este de a te bucura acum că poți să faci asta pentru el. Odată ce te calmezi și nu te enervezi când plânge, ci îl înțelegi și îi acorzi asistența tehnică necesară, va începe o perioadă extraordinară în care clipele petrecute alături de copil se transformă din obligație în bucurie. Nu e ușor, dar atitudinea asta îți va permite să faci din fiecare schimbat de scutec o aventură, din fiecare hrănire a copilului o magie și din întreaga experiență de mamă o poveste cu final fericit.

Concluzii post-naștere

2010-11-20T21:58:00.000+02:00

1. Expresia chinurile facerii este un mare eufemism.
2. La Spitalul Municipal sunt niste oameni absolut remarcabili.
3. Și femeile sforăie, și chiar foarte tare - nu trebuie decât să poposiți într-un salon de spital ca să vă convingeți.
4. Cântecul Waka Waka interpretat de Shakira ar trebui adaptat pentru a deveni imnul mondial al bebelușilor.
5. Aveți grijă de mamele voastre.
6. Sentimentul de părinte este extraordinar și incomparabil.

Criza morală

2010-11-09T19:37:00.000+02:00

Problemele cu care se confruntă România în prezent se datorează unui factor mult mai complex decât criza financiară, care, de altfel, este un fenomen ciclic specific evoluției oricărui domeniu: criza MORALĂ.

Citeam de curând discursul ținut de Vaclav Havel pe 1 ianuarie 1989 în calitate de președinte al Cehoslavaciei proaspăt eliberate de comunism. El puncta acum 21 de ani ceea ce elitele noastre se feresc să dezbată chiar și acum: că fondul problemelor țării nu este de natură economică, ci morală. Cei 40 de ani de comunism au condus la apariția unui mediu moral contaminat, în care cetățenii spuneau altceva decât ceea ce gândeau, în care oamenii au învățat să nu mai creadă în nimic, să se ignore unul pe celălalt și să devină profund egoiști, interesați numai de soarta lor.

Poate că în această demascare și evidențiere a adevăratei probleme găsim una din explicațiile pentru progresul economic al acestei țări, net superior României.

7 păcate

2010-09-30T20:08:00.000+03:00

Cele șapte păcate sociale în opinia lui Gandhi:

1. politică fără principii
2. plăcere fără conştiinţă
3. bogăţie fără muncă
4. cunoaştere fără caracter
5. afaceri fără moralitate
6. ştiinţă fără umanitate
7. credință fără sacrificiu.

Nu cred că mai rămâne nimic de adăugat.

De ce ne dorim lucruri?

2010-03-15T15:59:00.001+02:00

În principiu, pentru că ceilalţi au. Ca să fiu mai exactă, fiindcă oameni de vârsta şi cu pregătirea noastră au. Ba mai mult, fiindcă oameni mult mai tineri decât noi şi cu mai puţină pregătire decât a noastră au.

Nicio secundă nu ne întrebăm dacă ce şi-a cumpărat Popescu ne va face la fel de fericiţi ca pe el. Sau dacă avem acelaşi sprijin financiar ca şi Popescu, gen salariu mare, ajutor părinţi. Nu, noi vrem casa lui Popescu, maşina lui Popescu, vacanţa lui Popescu, chiar şi cu riscul deteriorării propriei vieţi prin incapacitatea de a susţine asemenea costuri.

Nicio secundă nu ne întrebăm ce vrem noi de fapt, ce ne face pe noi fericiţi.

Şi este şi normal în condiţiile în care aproape în fiecare zi suntem întrebaţi ce funcţie avem, ce salariu, dacă avem casă sau maşină, unde o să ne petrecem concediul şi alte întrebări al căror răspuns ne obligă să vrem mai mult, să muncim mai mult, să obţinem mai mult.

Eu nu zic că e greşit să ne dorim lucruri, ci doar că e greşit să fim judecaţi în funcţie de ele. De genul, nu stau de vorbă cu Ionescu, că el nu e nici măcar manager. Şi nu zic că e greşit să muncim să obţinem ceea ce ne dorim, ci doar că poate nu ar trebui să facem asta cu preţul sănătăţii noastre, al prietenilor sau al familiei.

Singura soluţie pe care o văd este să investim în noi prin educaţie formală şi informală, astfel încât să fim mai puternici şi mai detaşaţi de posesiunile materiale.

Operaţiunea Nunta

2010-03-05T12:22:00.007+02:00

Foarte mulţi din cei pe care eu şi Marius îi întâlnim se uită la noi cu admiraţie fiindcă am avut curajul să ne căsătorim în aceste vremuri în care divorţurile se înmulţesc, oamenii nu mai au timp şi suflet să investească în cei de lângă ei şi banul ne scoate din minţi.

Totuşi, când am hotărât să ne căsătorim, nu ne-am pus nicio secundă problema curajului, ci am mizat pe potrivirea dintre noi şi naturaleţea cu care ne completam unul pe celălalt. Astfel, când ne-am apucat de organizarea nunţii, am plecat de la două premise esenţiale:

1. căsătoria nu este o instituţie perimată pentru noi doi.
2. ziua nunţii noastre va fi una a bucuriei.

Le luăm pe rând.

1. Probabil că suntem printre ultimele generaţii care se vor mai căsători. Şi asta pentru că un asemenea parteneriat pe toată viaţa presupune foarte multă dăruire de sine şi foarte puţin egoism. Or, în zilele noastre trebuie să fii independent ca să ai succes, iar pentru a putea fi independent trebuie să ai o doză destul de mare de egoism. Nicio căsătorie construită pe fundaţia egoismului nu va avea cum să reziste în timp.

Principalul motiv pentru care am dorit să ne căsătorim a fost acela că ne era bine împreună şi poate şi pentru a ne asigura prezenţa valoroasă a celuilalt în viaţa noastră. Desigur, căsătoria în sine nu este o garanţie. Totul depinde de ceea ce faci în fiecare zi pentru a contribui la fericirea celuilalt, fiindcă, da, căsătoria, şi de altfel orice relaţie de iubire, ar trebui să fie în primul rând despre celălalt şi abia apoi despre noi.

2. Când caut printre amintiri realizez că ziua nunţii a fost aşa cum ne-am dorit: o zi a fericirii de a fi împreună şi alături unul de celălalt. Chiar dacă am avut şi momente care nu au ieşit aşa cum am planificat, de exemplu mi s-a rupt trena rochiei exact în timpul dansului de deschidere sau a trebuit să amân intrarea în biserică fiindcă se rătăcise cameramanul, lucrurile cu adevărat importante erau în altă parte. Iar când revăd fotografiile de nuntă amintirile îmi sunt confirmate. Nu doar eu şi Marius suntem cu gura până la urechi, ci şi invitaţii noştri.

Concluzii

Nu vă fie teamă de căsătorie. Iar dacă totuşi vă încearcă ceva frici în acest sens mai bine nu vă căsătoriţi până nu vă trece.

Nu vă căsătoriţi din cauza presiunilor sociale. Căsătoriţi-vă că aşa simţiţi voi.

Nu vă lăsaţi influenţaţi de prejudecăţile celorlalţi: că îţi pierzi libertatea odată ce te căsătoreşti, că devii plictisitor, că ziua nunţii este oribilă şi că ar fi bine să treacă foarte repede, că trebuie să te isterizezi pentru tot ce nu merge bine, că trebuie să respecţi toate tradiţiile, că bărbatul trebuie să fie sub papucul nevestei, că femeia trebuie să stea la cratiţă şi mai câte altele. Totul depinde de noi: ne putem pierde libertatea indiferent dacă suntem căsătoriţi sau nu, ziua nunţii este aşa cum vrem să fie, nu ne obligă nimeni să facem ceea ce nu vrem.

Prin urmare, dacă decideţi să vă căsătoriţi: bucuraţi-vă.

P.S. Azi se împlinesc şase luni de la ziua nunţii noastre. Au trecut atât de repede încât nici nu am apucat să ne dezmeticim despre cum e viaţa de om căsătorit. Dacă nu ne-ar întreba alţii, poate nici nu ne-am gândi la asta. Mai multe detalii într-un articol viitor.

Un zâmbet face cât o mie de cuvinte

2010-01-22T13:33:00.001+02:00

Citat: A smile is the light in the window of your face that tells people you're at home. Anonim

Astăzi m-am convins din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că modul cel mai simplu de a relaţiona cu un om este prin zâmbet, de preferinţă cât mai natural.

E adevărat că nu toată lumea ştie să zâmbească sau, şi mai grav, să primească un zâmbet. Din experienţa mea, ceea ce văd în ochii unui om căruia îi zâmbesc şi care îmi răspunde tot printr-un zâmbet este de nepreţuit: supriza că a fost remarcat, mulţumirea că a fost apreciat, bucuria de a nu mai fi izolat. În fond, zâmbetul nu este altceva decât recunoaşterea prezenţei ceiluilalt şi dovada că această prezenţă nu te deranjează.

Fiindcă România nu este încă un stat aşezat, cu structuri stabile şi perspective sigure, inevitabil o mare presiune ne apasă pe toţi. Pe deasupra, facem cu greu faţă contagiunii sociale, şi, la o scurtă privire în jur, vedem cât de puţini oameni zâmbesc.

Eu cred că putem să rezistăm acestui atac al tristeţii şi grijii pentru ziua de mâine prin zâmbet. Sunt convinsă că zâmbetul ne va ajuta să fim mai echilibraţi şi să ne concentrăm mai bine asupra lucrurilor cu adevărat importante pentru noi.

Glossă, Mihai Eminescu

2010-01-15T19:46:00.017+02:00

Este în continuare preferata mea, chiar dacă s-a devalorizat prin introducerea în manualele şcolare. Pentru mine, Glossa sintetizează o întreagă filosofie de viaţă care ne recomandă să avem gândire critică mereu, să nu alergăm naivi după fericire, să valorizăm prezentul şi oamenii de calitate şi să lăsăm lucrurile neimportante să rămână lipsite de importanţă.

P.S. 15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Motivul pentru care ne înşelăm partenerii

2009-12-14T17:43:00.006+02:00

Motto: If you marry a man who cheats on his wife, you'll be married to a man who cheats on his wife. Ann Landers

M-am întrebat întotdeauna care este cauza generală în spatele acestui fenomen de înşelare a partenerului nostru de viaţă. Nu de alta, dar este un fapt atât de des întâlnit încât nu am cum să nu mă gândesc dacă voi înşela sau voi fi înşelată. Aşadar, să fie nepotrivire de caracter, nepotrivire sexuală sau nepotrivire „financiară”? Să fie toate la un loc? Să fie o cutumă socială? Poate.

Eu am mai descoperit o cauză: îl înşeli pe celălalt fiindcă ai nevoie să beneficiezi din nou de acea versiune idealizată a eului care este posibilă numai în faza de început a unei relaţii. Cu toţii ştim ce minunat ni se părea celălalt în primele zile, luni sau ani. Dar după o perioadă îndelungată de locuit împreună, de asistat la absolut toate momentele, de la cele fericite în care atingem un maxim al formei fizice şi mentale, la cele mai puţin vesele, dacă nu chiar dramatice, când ies din noi cele mai neplăcute trăsături de personalitate/caracter, învelişul perfect al celuilalt se fisurează.

Plus, există o anumită dinamică a cuplului. Iniţial, fiecare din cei doi proiectează cea mai bună versiune a lui, pentru ca pe parcurs să redevină ceea ce a fost din start, un om ca oricare altul. Şi atunci ni se face dor de noi, cei extraordinari de la debutul unei relaţii. Noi, care eram cei mai frumoşi, avem cel mai fermecător zâmbet sau cel mai ascuţit simţ al umorului. Noi, cei care eram aproape perfecţi în ochii celuilalt. Doar că acum nu ne mai reflectăm la fel. Şi citim pe faţa partenerului nostru punctul în care am ajuns. Aşa că nu ne rămâne decât să ne îndreptăm spre altcineva pentru a retrăi starea eului perfect de la început.

Propagandă sau manipulare?

2009-11-27T16:58:00.004+02:00

Bucureşti, 27 noiembrie 2009, staţia de metrou Victoriei. Pe ecranele Zoom TV se succed două ştiri aparent diferite.

Prima e ştirea bombă că Băsescu a lovit un copil.

În a doua ştire Geoană şi Antonescu anunţă planul de a reduce CAS-ul şi de a acorda facilităţi fiscale investitorilor.

Până aici, nimic suspect. Doar că ştirea despre Băsescu poate fi studiată ca exemplu de propagandă ca la carte. Avem personajul negativ Băsescu, decredibilizat, pe un subiect extrem de emoţional, lovirea unui copil. Ni se arată imaginea cu incidentul presupus de acum 5 ani, iar declaraţia iniţială a preşedintelui că nu îşi aduce aminte de un astfel de caz este însoţită de o fotografie de-a lui mai veche în care apare scârbit de toate, deci vinovat. Nu contează că ulterior preşedintele a dat o altă declaraţie de presă în care afirmă că nu a lovit niciodată un copil. Nu contează că acesta nu este un fapt dovedit încă şi atunci nu poate fi prezentat ca o afirmaţie, ci doar ca suspiciune.

Trăiască democraţia!

P.S.
“Propaganda, in cel mai larg sens, este tehnica de influentare a actiunilor omului prin manipularea reprezentarilor. Aceste reprezentari pot fi sub forma vorbita, scrisa, picturala sau muzicala.” - Harold Lasswell (1937)

Tehnici de propagandă
Acordarea de apelative – Băse e un scelerat fiindcă a lovit un copil. Nu cred că mulţi oameni au căutat în dicţionar să vadă ce înseamnă scelerat, dar au reţinut esenţa, Băsescu este foarte rău

Prezentarea de atrocităţi despre duşman în timpul războiului pentru mobilizarea soldaţilor. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi acum, fiindcă lovirea unui copil reprezintă o atrocitate pentru civilizaţia modernă.

Tehnici de manipulare
Luarea şi combinarea imaginilor. Am privit şi eu cu încetinitorul imaginile respective. Întrebarea pe care o am este de ce sunt aşa de liniştiţi oamenii din jur dacă şeful statului i-a dat un pumn copilului? Şi de ce doamna de lângă copil nu îl pocneşte pe preşedinte, fiindcă eu ca femeie cam aşa aş fi protestat în faţa unei astfel de violenţe? Trecem peste observaţia de bun-simţ că în campanie electorală toţi copiii sunt mângâiaţi pe obraz ca semn de mare afecţiune din partea candidaţilor. Sigur găsim imagini compromiţătoare cu oricare alt candidat la orice funcţie

Stevie Wonder, nume de cod rază de soare

2009-11-18T22:05:00.003+02:00

Pentru nostalgicii după soare sau după iubire sau după amândouă, un cântec minunat pentru seri de toamnă liniştite:

De-ale copiiilor

2009-08-26T22:08:00.001+03:00

Copilul: Tati, mai cumpără-mi nişte bomboane.
Tatăl: Nu pot, fiindcă nu mai am bani.
Copilul: Atunci cumpără şi tu nişte bani mai întâi.
Tatăl: ...

Cum m-am căsătorit în 60 de secunde

2009-08-06T17:13:00.002+03:00

Ajuns pe ultima sută de metri la primărie după o experienţă neaşteptat de neplăcută la coafor şi un îmbrăcat în mai puţin de un minut, salutat rude şi prieteni, intrat în posesia buchetului care nu arăta ca cel comandat, dar cel puţin era ok, intrat în sala de ceremonii pe marşul nupţial al lui Mendelssohn Bartholdy, simţit ca în faţa plutonului de execuţie, cele două funcţionare semănând conform imaginaţiei mele poetice cu gărzile de la Auschwitz, iar potrivit simţului pragmatic al soţului cu nişte doamne "nefericite" cărora am omis să le lăsăm un "cadou" înainte, trecut direct la subiect fără introduceri de genul bună ziua, bine aţi venit, primit întrebarea cheie: cetăţene, iei în căsătorie pe ...? Răspuns da. Pupat cu entuziasm. Semnat cu ochii la fotograf. Plecat cu buletinul perforat şi alt nume de familie.

P.S. Noroc cu florile primite, cadourile supriză şi urările frumoase - ne-au ajutat să realizăm mai bine ce ni se întâmplă.

Lost in Translation

2009-08-02T14:11:00.010+03:00

Exprimă perfect starea în care mă aflam pe la jumătatea filmului încercând să mă lămuresc dacă e într-adevăr atât de prost pe cât mi s-a părut din primul moment în care Bill Murray se freacă la ochi suprins de mirajul din Tokyo. Dar cum ştiam că luase Oscar-ul şi îndoindu-mă de capacităţile mele de cunoscător într-ale filmului am persistat în eroare. E adevărat că eroarea s-a terminat pe la mijlocul filmului când nu am mai rezistat şi am dat pe repede înainte numai ca să asist la un final chipurile parodic al filmelor romantice în care cei doi se despart, iar unul aleargă disperat înapoi după celălalt. Diferenţa în acest film fiind lipsa romantismului şi prezenţa unei apropieri umane profunde.

Un lucru e foarte bun la acest film: titlul. Absolut genial. În rest, profunzime căutată cu orice preţ, scene lipsite de coerenţă, alternări de momente extrem de agitate în care totul se petrece repede şi oarecum fără sens cu momente lente care să marcheze episoadele de introspecţie ale personajelor principale şi mult manierism. Am avut senzaţia de film realizat în studenţie când vrem să dovedim cât de creativi suntem, fără să fim de fapt.

Păcat de subiect care este şi va rămâne o preocupare eternă a oamenilor: sensul vieţii. Pentru ce trăim? Ce vrem să facem în viaţă? Cum? Şi păcat de potenţialul poveştii care ne arată încă o dată că omul va căuta, va găsi, va pierde şi va regăsi sensul vieţii cât trăieşte. Şi că acest sens nu se revelează decât cu ajutorul celorlalţi. Cam ca în viziunea lui Iris Murdoch: Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii – ăsta e singurul lucru cu adevărat important.

Femeile care aduc alinarea

2009-08-01T21:40:00.005+03:00

Avertisment: nu este un articol siropos. Dimpotrivă.

Femeile care aduc alinarea sau comfort women în engleză nu sunt mamele, soţiile sau iubitele nimănui. Ele sunt prostituatele care lucrau în sistemul de bordeluri organizat de armata japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial cu scopul de a evita violurile soldaţilor în teritoriile proaspăt cucerite şi astfel ostilitatea populaţiei locale.

Dacă la început erau prostituate japoneze care urmau armata oriunde ar fi dus-o tendinţele expansioniste, ulterior bordelurile acestea erau alimentate cu femei răpite şi obligate să se prostitueze. Nimeni nu ştie câte femei au făcut parte din acest sistem, cel puţin 20.000, deşi probabil cifrele sunt mai mari. Unele femei au murit din cauza bolilor şi abuzurilor. Altele s-au sinucis. Cele care au supravieţuit, şi-au revenit cu greu.

Isabel Allende avea dreptate: femeile şi copiii se află pe treapta cea mai de jos a societăţii, fiind cei mai abuzaţi:

Încredere

2009-07-27T20:37:00.009+03:00

În fiecare an de ziua mea primesc invariabil aceeaşi urare de la tata: Să ai mai multă încredere în tine! Numai aşa vei reuşi în viaţă.

Ieri am împlinit 29 de ani. A fost prima aniversare pe care am aşteptat-o cu o bucurie, o împăcare şi o încredere greu de pus în cuvinte. Nu era bucuria copilului înnebunit după cadouri sau atenţie. Nu era nici entuziasmul neînfricat de la 20 de ani când aniversările erau nişte confirmări ale sentimentului de putere absolută. Nu mai pun la socoteală faptul că în bucuria mea de acum nu se găsea nici urmă din fandoseala femeilor care refuză să accepte că îmbătrânesc dintr-o teamă paralizantă de degradare fizică. Nu. A fost prima aniversare în care m-am bucurat cu o sinceritate dezarmantă de tot ce am trăit până în acest moment. Şi mai ales, prima aniversare în care aştept cu o nerăbdare oarecum temperată, chiar dacă pare un oximoron, ceea ce voi face să se întâmple în viaţa mea de acum încolo.

Poate cea mai mare fericire de ieri a fost să îmi dau seama că visez încă realizări măreţe, şi în egală măsură mă bucur de lucrurile mici ale vieţii. Altfel, nu îmi explic cum m-am putut bucura de tortul improvizat de îngheţată în care cu greu am reuşit să plasez câteva lumânări chinezeşti prost făcute pe care oricum le-am găsit cu mare chin pe la 10 noaptea sau dedicaţia şi dansul neaşteptat pe Blue eyes ai lui Mika.

Am de gând să mă bucur de fiecare zi de naştere de-a mea. Va fi bucuria de a nu trăi în zadar, ci de a trăi pentru a mă împlini împreună cu cei pe care îi iubesc. De aceea, mai am de gând să mă bucur şi de fiecare zi obişnuită în care voi încerca mereu să fac ceva important pentru mine, astfel încât să nu cad pradă administrativelor şi obligaţiilor fără sens.

Abia aştept aniversarea de anul viitor când voi împlini 30 de ani rotunzi şi plini ca viaţa. Dar nu mă grăbesc. Sunt atât de multe lucruri de trăit până atunci.

La mulţi ani şi vouă, oricând v-aţi fi născut! Şi încredere, multă încredere!

Alegerea verighetelor

2009-07-21T16:05:00.002+03:00

Ce te faci când ajungi să probezi verighetele în magazin şi îţi dai seama că nunta e pe bune şi că toată viaţa vei fi legat de cineva, iar acea legătură va fi vizibilă în fiecare zi prin purtarea verighetei? Te uiţi bine la acel cineva, te mai întrebi o dată dacă e decizia potrivită şi pui verigheta pe deget.

Pare simplu să îţi alegi o asemenea bijuterie, mai ales pentru femei. Ei, bine, nu e chiar aşa. Mai ales, pentru bărbaţi.

Ei nu prea sunt obişnuiţi cu inelele. Ele se obişnuiesc greu cu modelele alese de el pentru verighetă. Unul vrea aur alb, celălalt aur galben. Unul briliant, altul nimic. Unul 3 straturi, celălalt subţire-subţire.

Important e ca fiecare să îşi aleagă modelul potrivit pentru el. Verighetele nu trebuie să fie identice, chiar dacă aşa ar fi frumos. Dar decât identice şi în sertar, mai bine diferite şi pe deget.

La fel de important, dacă celălalt nu vrea să poarte verigheta, respectaţi-i decizia. Nu îl forţaţi. Concentraţi-vă pe lucruri mai importante, cum ar fi să faceţi relaţia să meargă din ce în ce mai bine.

Later edit: Există multe poveşti despre semnificaţia verighetelor, de la romanţioase la pragmatice. Astfel, forma de cerc a verighetelor nu face decât să arate că iubirea este veşnică şi fără sfârşit. Frumos, nu? Alţii consideră că prin inelarul mâinii stângii trece vena iubirii (vena amoris). Însă, cel mai mult mi-a plăcut explicaţia din Evul Mediu conform căreia verigheta marca practic înţelegerea dintre tată şi mire de a-i da fata, dar şi zestrea.

Pregătiri de nuntă

2009-07-20T19:43:00.004+03:00

Nu sunt o propovăduitoare a căsătoriei, însă, dacă hotărâţi totuşi să vă puneţi pirostriile, nu trebuie să rataţi perioada de pregătiri. Nu le lăsaţi pe mâna părinţilor sau a wedding planner-ului, oricât aţi fi de ocupaţi. Pentru că, de fapt, organizarea unui astfel de eveniment echivalează, după părerea mea, cu un fel de examen de licenţă al cuplului. Partea proastă e că vine un pic cam târziu după ce i-aţi anunţat deja pe ceilalţi că vă căsătoriţi. Partea bună e că pe parcursul pregătirilor vă definiţi şi mai bine rolurile, învăţaţi la perfecţie arta compromisului şi vă cunoaşteţi uneori mai bine decât v-aţi dori.

Şi, dacă sunteţi suficient de atenţi, o să vă prindeţi în ce direcţie se îndreaptă cuplul vostru: spre divorţ sau spre o viaţă cât de cât normală. Din fericire, cu ceva efort se poate evita şi divorţul. Avantajul nebuniei pregătirilor este că scoate din latenţă probleme ce ar putea apărea peste 10-15 ani şi care atunci poate ar fi imposibil de rezolvat. Aşa, apărând la început, orice fel de probleme pot fi soluţionate cu voinţă şi mult efort.

Dacă vreţi, pregătirile de nuntă sunt un fel de preview al vieţii voastre în doi pe termen mediu şi lung.

Surprizele anului 2009

2009-06-08T17:53:00.005+03:00

Avertizez de la început că nu este un articol profetic. Nu am răspunsuri despre când şi cum se va termina criza economică mondială sau cea politică mioritică. Este, în schimb, un articol cu iz retrospectiv. Pentru că viaţa e plină de lucruri mărunte şi suprinzătoare care te vindecă de problemele mari şi foarte previzibile.

O iau de la început cu sms-ul primit de Anul Nou de la şoferul bulgar care ne condusese în vară de la Balcic la Russalka. L-am văzut doar de ori, la sosire şi la plecare. Am parcurs 80 de km împreună, distanţă care se pare că a fost de ajuns ca să rămânem undeva în memoria lui.

Continui cu o zi de primăvară şi cu 4 adolescenţi care i-au dăruit prietenului meu câteva bucheţele de mărgăritare doar pentru că el îi întrebase unde mai poate găsi mărgăritare la acea oră.

Imediat îmi vine în minte tata care a refuzat invitaţia mea de a veni în vizită pentru că nu vrea să ne deranjeze şi vrea să ne lase să ne odihnim. E un gest de civism familial mai greu de găsit în vremurile astea în care ne abuzăm unul pe celălalt cum putem mai bine.

Închei cu un profesor universitar care atunci când i-am mărturisit că am descoperit că studiile respective nu erau ceea ce mi se potriveşte, mi-a răspuns cu cea mai mare empatie pe care am primit-o vreodată de la un străin (era prima dată când vorbeam cu el): nu-i nimic, la tinereţe e greu să ştii din prima ce vrei. Însă vei afla până la urmă şi totul va fi bine.

Viaţa e atât de banală. Şi poate tocmai de aceea atât de uşor de găsit frumuseţea ei în orice fapt sau gest oricât de mic.

Mărunţişuri

2009-05-21T12:42:00.007+03:00

Moto: Enjoy the little things, for one day you may look back and realize they were the big things. Robert Brault

Când oamenii mari devin nostalgici după copilărie, cel mai mult regretă că nu se mai confruntă cu problemele mici ale copiiilor, ci cu cele mari rezervate adulţilor. Ceea ce oamenii mari au uitat este că pentru un copil, „mărunţişurile” de viaţă reprezintă de fapt drame existenţiale.

Ieri o fetiţă îşi scăpase bomboanele pe jos şi plângea cu o jale imensă. Pentru ea, bomboanele risipite pe trotuar erau o tragedie. Pentru adulţii care treceau pe lângă ea erau doar un prilej de zâmbet îngăduitor.

Am trecut şi eu pe lângă ea şi mi-am adus aminte cu o exactitate extraordinară toate mini-dramele din copilărie. Erau la fel de puternice ca cele prin care trec acum. Şi sunt convinsă că peste un timp or să mi se pară ca problemele de când eram copil.

La final, mă declar pentru aceste „mărunţişuri”.

NU mai condamnaţi România

2009-05-12T13:34:00.006+03:00

Motto: Sunt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Petre Ţuţea

De dimineaţa până seara, oriunde ai fi, auzi şi vezi numai chestii negative despre România. Media, cel puţin, abundă în cultul România, cea mai rea dintre lumile posibile. Nici cetăţenii obişnuiţi nu scapă tentaţiei de a „blagoslovi” România în toate felurile. Evident, pentru tot ce nu merge în România, alţii sunt de vină: comunismul, tranziţia, politicienii, criza mondială, etc. Noi, românii, nu suntem niciodată de vină. Noi suntem victimele. De noi trebuie să aibă cineva grijă. De ţara noastră trebuie să se ocupe cineva. Nu ştim cine, dar trebuie neapărat să fie altcineva decât noi. Totul culminează cu afirmaţia: presa străină a creat o imagine defavorabilă României. Nu, România este cea care îşi creează în fiecare zi o imagine negativă. Iar România este formată din noi românii.

Cei care au petrecut în străinătate un pic mai mult timp decât doar o săptămână de vacanţă, au avut ocazia să descopere că toate ţările sunt la fel când le priveşti din interior. Timp de şase luni am locuit în Belgia şi am aflat cu stupoare că şi belgienii suferă de complexul ţării mici şi neimportante, că şi ei au probleme cu politicienii, că se confruntă cu revoltele imigranţilor marocani, că au dificultăţi economice şi tot aşa. Dar nimeni nu denigra ţara. Erau lucruri fireşti, iar belgienilor nu le rămânea decât să fie foarte mândri de Belgia lor.

La o discuţie recentă despre brandul de ţară, am realizat că românii nu cred în România, altfel nu văd de ce ar ataca-o cu orice preţ. Probabil că pentru noi România este o noţiune abstractă şi nu locul în care trăim în fiecare zi. Altfel, am încerca să ne facem viaţa mai frumoasă aici şi nu invers.

Îmi recunosc vina de a cârcoti uneori împotriva României. În acelaşi timp, nu am abdicat de la normele de bună purtare şi de bună-credinţă pe care ar trebui să le avem pentru ţara noastră. Problema este că nouă de fapt ne este ruşine de ceilalţi români şi nu de România în general.

Să nu uităm: România suntem noi.

Dorinţe posibile?

2009-05-04T18:29:00.004+03:00

Paradoxal, oamenii sunt capabili să îşi imagineze cele mai fantastice lucruri, dar nu şi pe cele mai banale sau simple în aparenţă.

În ultimul număr din Esquire Alexandru Mironov povesteşte cum credea în astronave pe Marte, dar nu şi în posibilitatea de a călători prin Europa doar cu buletinul.

O mărturisire cu mult mai dramatică îi aparţine lui Grigore Vieru: Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.

Mafia nunţilor

2009-04-30T12:11:00.002+03:00

Motto:
I dreamed of a wedding of elaborate elegance,
A church filled with family and friends.
I asked him what kind of a wedding he wished for,
He said one that would make me his wife.

Am constatat de curând că nunţile sunt de fapt conspiraţii împotriva mirilor. Gândiţi-vă şi dumneavoastră. Doi oameni se iubesc, se potrivesc, le e atât de bine împreună încât decid să renunţe la alte opţiuni şi să îşi concentreze toate eforturile asupra acelei relaţii căsătorindu-se. Până aici toate bune şi frumoase. De aici, începe nebunia.

Deodată te trezeşti pe cap cu o sumedenie de nevoi pe care nu le aveai până atunci. Dacă eşti mult mai influenţabil social, ca să nu spun snob, atunci vei ceda majorităţii acestor nevoi create de firmele de organizare a nunţilor pentru profitul lor şi nu neapărat pentru binele mirilor.

Când pui pe hârtie tot ce ar trebui să ai la o nuntă conform uzanţelor moderne, te apucă groaza. Cu precădere dacă ai un buget modest, dar vrei totuşi să rămâi cu faţa socială nepătată. Să enumerăm câteva: ai nevoie de temă, de idei cât mai trăsnite pentru temă,de machiaj profesionist, de super coafură, de nu ştiu ce bijuterii sau pantofi, de invitaţii, de cocarde, de aranjamente de flori, de carduri de confirmare, de meniuri, de plicuri pentru bani, de cartea invitaţilor, de fotograf şi cameraman, de DJ, de perdele de lumini şi fum, de fântână de ciocolată, de dansatori profesionişti, de porumbei albi sau fluturi la biserică, de mărturii, de feluri de mâncare sofisticate, de o rochie foarte scumpă, de formaţie, de decoraţiuni nu ştiu cum, de coşuleţe pentru flori, de perniţe pentru verighetă, de poşetă şi mănuşi, de cor, de lumânări, de certificate şi taxe. Nu le-am scris pe toate câte sunt că nu aş mai fi terminat niciodată.

În realitate, lucrurile sunt mult mai simple. Pentru o nuntă e nevoie de doi oameni, iubire şi multă înţelepciune. Atât.

Cel mai tare mă amuză nunţile tematice. Eu credeam că nunta este o temă în sine. Ei, bine, nu. Avem nunţi marine, nunţi de iarnă, de vară, de primăvară-toamnă, retro, rock, glamour şi lista e lungă ca de aici până în Australia, după cum le tună mirilor sau firmelor de nunţi. Dar nunta, nunta cea adevărată unde e? Semnificaţia ei pe unde s-a pierdut?

Toate aceste nevoi false sunt hazlii dacă te poţi detaşa şi reuşeşti să nu cedezi presiunilor sociale. Dacă nu, ele devin un stres imens, ca să nu mai vorbim că sunt un fel de agent de creştere a cheltuielilor, de unde stresul ajunge să fie şi mai mare.

Milk

2009-04-26T20:08:00.007+03:00

Milk nu este un film despre lapte. Este un film despre un om. Şi nu unul ca oricare altul, ci un activist şi politician gay din America anilor 70. Harvey Milk are o poveste interesantă pe care Sean Penn o interpretează fantastic, premiul Oscar pentru cel mai bun actor nefiind deloc întâmplător.

Urmărind filmul realizezi cât de mult s-a schimbat lumea în decurs de 30 de ani, adică într-un timp foarte scurt raportat la scara istoriei. Nouă ne este greu să ne imaginăm vremuri în care negrii erau obligaţi să stea numai în partea din spate a autobuzului sau li se interzicea practicarea anumitor profesii. Cu atât mai greu să ne gândim la o lume în care homosexualii erau condamnaţi pentru seceta din California şi erau numiţi în fel şi chip.

Chiar dacă discriminarea există în continuare pe faţa pământului, lucrurile s-au schimbat extraordinar de mult în ţările dezvoltate. Iar mie toate acestea îmi dau un sentiment de speranţă.

Omul frumos

2009-04-21T21:46:00.007+03:00

Moto: De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient. Dan Puric

Orice sărbătoare religioasă este despre şi pentru oameni. Dacă sărbătoarea Crăciunului este pentru omul bun şi vesel, Paştele este despre omul frumos. Fiindcă acesta ar trebui să fie efectul Paştelui asupra noastră: (re)descoperirea omului frumos din noi şi din ceilalţi şi nu ghiftuirea cu sarmale sau miel şi nici bucuria unor zile libere.

Dacă nu ştiţi cum arată omul frumos, îl găsiţi în cartea lui Dan Puric.

Chişinău-Moldova-Bucureşti-România

2009-04-07T23:35:00.005+03:00

Azi am retrăit pentru câteva ore sentimentele contradictorii din timpul Revoluţiei române din 1989. Timp de o oră am privit la televizor cu dorinţa de a şti mai mult, dar şi cu teama pentru zecile de mii de oameni adunaţi în centrul Chişinăului.

După ce am considerat că m-am uitat suficient de mult la televizor, m-am pornit spre Piaţa Universităţii pentru a fi alături de românii basarabeni, indiferent că se află în Moldova sau în România. Acolo, în loc de solidaritate, am dat peste un haos între două tabere de demonstranţi, de nu înţelegeai ce se întâmplă. Am rămas dezamăgită pentru că nu am văzut atâţia studenţi şi tineri moldoveni aşa cum mă aşteptam. Dacă aş fi fost în situaţia lor, aş fi mers acolo în Piaţa Universităţii. Pentru mine ar fi fost o chestiune de onoare, chiar dacă poate nu ar fi rezolvat ceva în mod practic.

Din păcate, cred că Mircea Badea are dreptate. Contextul internaţional este nefavorabil Moldovei. Criza e peste tot. Nimeni nu vrea să îşi bată capul cu o ţărişoară problematică şi, mai ales, nu vrea să îşi pună în cap mama Rusie.

Căsătorie în vremea crizei

2009-04-05T23:45:00.003+03:00

Motto: Getting divorced just because you don't love a man is almost as silly as getting married just because you do. Zsa Zsa Gabor

Primul gând care mi-a venit în minte când a izbucnit criza financiară globală a fost: acum mi-am găsit şi eu să mă mărit? Când e lumea în criză? Şi nu una ca oricare? Cea mai mare şi mai globalizată de la Marea Depresiune din anii 30? Adio vise roz de viitor. Adio final fericit. Acum povestea se încheie cu şi au trăit în criză până la adânci bătrâneţi.

Partea bună e că e foarte distractiv să te căsătoreşti. Mă rog, poate fi şi enervant, dar e mai degrabă haios. Oricum, am concluzionat că procesul în sine de a te căsători ar trebui menţionat în CV-ul tuturor celor care au trecut prin aşa ceva la experienţă profesională şi chiar la studii.

O să revin cu diverse povestiri trăite în cursul pregătirilor. Pentru că nu am timp să fac un blog de nuntă, aşa cum mi-aş fi dorit, o să public aici câte un articol pe săptămână despre toate aventurile dinaintea căsătoriei.

Respiraţi cu încredere: e primăvară!

2009-04-04T15:14:00.004+03:00

Motto:

Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară,
Umblă despuiaţi prin ceruri
Cu tot sufletu-n afară.

Toată lumea vrea afară acum pentru că e în sfârşit soare, totul s-a colorat în verde sau în roz sau în galben sau în orice culoare vă trece prin minte. Eu vă invit să simţiţi primăvara cumva din altă perspectivă. Mergeţi la Cărtureşti, pierdeţi-vă printre cărţi, ceaiuri şi emoţii, iar înainte să plecaţi să vă opriţi pentru o clipă în faţa uşii şi să vă umpleţi ochii de explozia pomului înflorit care vă aşteaptă la ieşire. Pentru mine, imaginea acelui pom a făcut cât o mie de primăveri.

Să nu uitaţi nici de primăvara din interior. Să fim veseli! Primăvara e atât de scurtă!

Dă pagina

2009-03-13T14:46:00.008+02:00

Motto: Life is like a piano. What you get out of it depends on how you play it. Tom Lehrer

Oamenii sunt rezistenţi la schimbare. Marea lor majoritate, cel puţin. La mijloc o fi vreo explicaţie antropologic-evolutivă, care oricum nu ne este prea de folos în zilele noastre.

Am momente când simt acut nevoia unei persoane care să joace rolul celui care întoarce pagina partiturilor pianiştilor în timpul concertelor. Aş avea nevoie de un asistent de schimbare care să preia oarecum responsabilitatea urmăririi fiecărei note, care să preia presiunea psihică aferentă. Am nevoie de un amortizor al fricilor, astfel încât principala mea grijă să fie „să cânt la pian” nu să fug de schimbare sau să alerg după schimbare, în cazul cel mai fericit.

Evident, în viaţa reală nimeni nu stă lângă tine să îţi întoarcă paginile. Depinde numai de tine când şi cum dai pagina, adică te schimbi.

Fericite şi frumoase

2009-03-08T22:29:00.004+02:00

Asta e urarea mea pentru toate femeile! Scurtă şi la obiect!

P.S. Putem considera oricând ziua de 8 martie ca pe o sărbătoare comercială, comunistă, feministă, inutilă sau mai ştiu eu cum. Sau ne putem bucura de ea pur şi simplu. Eu una mă bucur. Probabil pentru că vine la pachet cu primăvara.

Voi încerca

2009-03-04T13:33:00.003+02:00

Cine nu încearcă, nu câştigă, dar cine doar încearcă, va pierde sigur!

De câte ori nu i-aţi auzit pe cei din jur zicând: Voi încerca să am mai mult timp. Voi încerca să merg mai des la sală. Voi încerca să cumpăr mai multe cărţi. Ce ascunde acest a încerca? Nu altceva decât teama că nu vei avea succes în ce ţi-ai propus să încerci. Numai că a încerca e un drog amar fiindcă, dacă pe de o parte îţi oferă confortul de a spune la final eu am încercat, pe de altă parte el semnează condamnarea la eşec. Acest verb trădează convingerea persoanei care îl pronunţă că va eşua în acea încercare.

Citeam undeva un exemplu excelent pentru a vedea ridicolul lui a încerca. Un trainer scapă o monedă jos şi cheamă un om din public să încerce să o ridice. Evident, omul ridică moneda, doar că trainerul îi atrage atenţia că trebuie doar să încerce nu şi să execute acţiunea. Aşa că omul face tot felul de mişcări caraghioase în încercarea de a lua moneda. Trainerul a punctat astfel foarte bine diferenţa dintre a încerca să faci ceva şi a face efectiv acel ceva.

De fiecare dată când vom spune voi încerca, poate ar fi o idee bună să ne imaginăm cum încercăm să ridicăm o monedă de pe jos fără să o ridicăm totuşi. După ce ne vom convinge că a încerca e un act inutil de autoiluzionare şi o dovadă de laşitate, poate ar fi bine să acţionăm pur şi simplu.

Emma Bovary, c'est moi!

2009-03-02T17:57:00.005+02:00

Moto: Bovarismul este o boală de resurse provocată de o limită de atins care joacă rol de fantasmă. Gabriel Liiceanu

Uitându-mă la Revolutionary Road am avut revelaţia că toate femeile pe care le cunosc, direct sau indirect, inclusiv eu, suferă de bovarism. Adică, acel refuz psihic al acceptării realităţii şi incapacitatea de a concepe că sunt altfel decât sunt cu adevărat.

Este ceea ce se întâmplă cu April din film care se consideră o actriţă boemă şi nu mama a doi copii ce trăieşte în confortul suburbiei americane din salariul soţului. Chiar dacă acţiunea filmului se petrece în anii 50, bovarismul femeilor e ceva palpabil ce iese din coperţile cărţilor şi este cu mult mai tragic decât povestea doamnei Bovary a lui Flaubert de unde îi vine numele. Pentru că dacă draga de Emma se iluzionează amoros, femeile bovarice din ziua noastră se iluzionează total, ceea ce le transformă în victimele perfecte. Ele vor fi mereu nefericite pentru că în mod logic nu vor reuşi niciodată să treacă peste discrepanţa dintre realitate şi visele lor. Este ceea ce se întâmplă cu fetele astea care trăiesc într-o garsonieră prăpădită, dar conduc o super maşină sau îşi doresc măcar. Sau se duc la saloane şi magazine de lux pentru că aspiră să fie mai mult decât nişte fiinţe de cartier – noi neavând suburbii.

Trecând la exemplele banale, mă gândesc la toate femeile pe care le-am întâlnit şi cred că foarte puţine dintre ele sunt mulţumite de ceea ce au. Ba nu au casa cea mare şi frumoasă la care au visat. Ba nu au partenerul ideal şi au trebuit să se mulţumească cu ce au găsit la un moment dat. Ba au prea mulţi copii – uneori şi unul e prea mult pentru ele. Ba sunt dărâmate de muncile casnice la care tot ele ar renunţa cu greu dintr-un simţ exagerat al datoriei. Ba nu au suficiente perechi de pantofi sau genţi. Ba nu pot să călătorească unde îşi doresc. Şi nicio secundă nu se întreabă de ce. Şi nicio secundă nu se gândesc să se bucure de ce au în timp ce se străduiesc să obţină mai mult. Nu, ele merg cu frustrarea şi nefericirea tot înainte, transmiţând-o urmaşelor urmaşelor lor.

Şi, totuşi, de ce sunt atât de nemulţumite femeile? Ştie oare cineva?

De ce-ai mai dărui un mărţişor?

2009-03-01T23:15:00.020+02:00

În zilele noaste, mărţişorul pare un obicei desuet şi, în orice caz, copleşit de kitsch. Argumentul tradiţiei încă de la traci nu mai impresionează pe nimeni, şi nici cel al încărcaturii simbolice (de exemplu, funia care reprezintă cele 365 de zile).

Azi am găsit totuşi 3 motive pentru care încă mai merită să dăruiţi un mărţişor:

1. pentru că fără tradiţii am fi ca amnezicii care trăiesc într-un prezent pe care nu îl înţeleg fiindcă au un trecut pe care nu şi-l aduc aminte.

2. pentru că aşa ştim clar că a venit primăvara fără să ne cercetăm agendele, ci doar bucurându-ne de primirea unui mic cadou simbolic.

3. pentru că fără a dărui şi a primi nu am fi decât nişte oameni care muncesc şi atât.

Intuiţia feminină

2009-02-25T19:46:00.006+02:00

Moto: The two operations of our understanding, intuition and deduction, on which alone we have said we must rely in the acquisition of knowledge. Rene Descartes

Am auzit deunăzi cea mai plauzibilă explicaţie pentru nivelul ridicat al inteligenţei emoţionale de care dau dovadă femeile.

Ei bine, din cauza faptului că femeia a fost mereu lipsită de drepturi: de a-şi alege soţul, de a merge la şcoală, de a vota, de a vorbi în public, etc., ea şi-a perfecţionat un sistem excelent de supravieţuire, respectiv prin interpretarea rapidă a reacţiilor şi sentimentelor celorlalţi, prin înţelegerea aproape instantanee a unor fenomene, în special cele ce ţin de social, şi prin acordarea sprijinului afectiv necesar. O explicaţie subiacentă ar deriva din rolul ei de mamă şi provocarea permanentă de a înţelege "mesajele" bebeluşului.

Probabil nu există un singur răspuns corect. Mă întreb cum va arăta femeia viitorului care teoretic este mult mai liberă. Va mai avea aceeaşi intuiţie?

Revolutionary Road

2009-02-24T17:23:00.005+02:00

Moto: Hopeless emptiness. Now you've said it. Plenty of people are onto the emptiness, but it takes real guts to see the hopelessness. John Givings (personaj)

Vreţi să vedeţi fragmente necosmetizate de viaţă adevărată?

Vreţi să asistaţi la certuri furtunoase şi absurde urmate de împăcări simple şi fireşti întocmai ca în realitate?

Vreţi să vă înfruntaţi temerile în legătură cu viaţa voastră de familie? Vreţi să aveţi parte de jocul bun al unor actori tineri?

Vreţi să vă daţi seama cât de mult a evoluat rolul femeii în ultimii cincizeci de ani?

Vreţi o porţie preventivă de terapie de cuplu?

Vreţi să vă evaluaţi viaţa de adult şi să vă refaceţi lista de piorităţi?

Atunci trebuie neapărat să vedeţi Revolutionary Road sau Nonconformiştii.

Încă o zi

2009-02-19T12:04:00.006+02:00

Moto: I never did a day's work in my life. It was all fun. Thomas A. Edison

Nu ştiu de ce, dar pe aici pe la noi sau cel puţin în locurile pe unde mă preumblu, dimineaţa e motiv de nefericire. O, nu, încă o zi în care trebuie să merg la serviciu! Iar va trebui să rezist o zi întreagă! Nu mai suport! Sunt doar câteva din remarcile pe care le aud în jurul meu, inclusiv la mine.

Toate aceste afirmaţii nu denotă doar o anumită inerţie a subiectelor de conversaţie, ci o realitate mult mai gravă: lipsa plăcerii în activităţile noastre zilnice şi, mai grav decât atât, sabotarea acestor activităţi prin stări negative.

Dacă într-adevăr nu îţi place locul tău de muncă din diverse motive şi nici nu îl poţi schimba, tot din diverse motive, asta nu înseamnă că trebuie să te înveninezi şi mai mult. Dimpotrivă, e situaţia ideală pentru a schimba paradigma şi a încerca să îţi faci viaţa mai bună.

O nouă zi nu trebuie să perpetueze situaţii deja existente, ci îţi oferă şansa de a opera unele schimbări. Poţi să mai faci şi altceva pe lângă activitatea respectivă astfel încât atenţia ta să nu se mai concentreze exclusiv pe motivul nefericirii şi frustrării. Sau poţi să reîncadrezi situaţia de viaţă în cauză: să enumeri avantajele şi să te axezi pe ele, dar musai trebuie să faci apel şi la varianta unu, adică să mai ai şi alte locuri sau activităţi de unde să îţi iei porţia zilnică de recunoaştere şi satisfacţie. Mai precis, îţi cauţi un hobby, îţi faci un blog, îţi continui studiile, îţi planifici călătorii. Orice.

Este şi motivul pentru care am început să scriu pe acest blog. Pentru ca încă o zi să fie o şansă şi nu un ghinion.

Plus-empatie

2009-02-18T23:04:00.011+02:00

Moto: The most valuable things in life are not measured in monetary terms. The really important things are not houses and lands, stocks and bonds, automobiles and real state, but friendships, trust, confidence, empathy, mercy, love and faith. Bertrand Russell

Toată lumea vorbeşte acum despre plusvaloare. Un angajat trebuie să aducă plusvaloare companiei unde lucrează. La rândul ei, compania trebuie să aducă plusvaloare în viaţa profesională şi personală a angajaţilor. Un produs trebuie să aducă plusvaloare pentru consumatori, întocmai cum un serviciu trebuie să aducă plusvaloare pentru beneficiari. Cum rămâne însă cu plusvaloarea umană pe care eu aş denumi-o plus-empatie?

(Paranteză) Când eram mică, tata mi se părea un magician pentru că reuşea cumva să ghicească ce fel de om este interlocutorul său şi să îi anticipeze reacţiile. Întrebându-l care este secretul lui, mi-a răspuns doar atât: uită-te la cei din jur cu atenţie şi vei fi şi tu ca mine. Ani de experienţă în uitatul la cei de lângă mine m-au ajutat nu doar să fac inferenţe de genul e îmbrăcat mai prost, deci are o situaţie materială precară, ci şi unele mult mai rafinate ce ţin de emoţiile şi gândurile celorlalţi. Astfel, am realizat că sunt un om profund empatic şi că empatia este cea mai de preţ calitate a mea, dar şi cea mai nesuferită.

Aşa cum spune literatura de specialitate, empatia e un proces cognitiv şi afectiv de mare fineţe care ne permite să aflăm ce gândeşte şi ce simte celălalt. Sau mai degrabă să gândim şi să simţim ce gândeşte şi simte celălalt. Ea porneşte de la conştientizarea de sine şi continuă cu observarea celuilalt. De altfel, această observare ar trebui să fie regula de bază în orice tip de relaţionare umană.

Teoreticienii au stabilit că empatia îndeplineşte cinci funcţii principale în viaţa unui om:

funcţia cognitivă - se referă la cunoaşterea interlocutorului din punct de vedere al sentimentelor trăite de acesta;
funcţia anticipativă - ajută la realizarea unor predicţii despre comportamentul interlocutorului ceea ce îi permite persoanei empatice să adopte o anumită strategie comportamentală;
funcţia de comunicare – empatia este o formă de comunicare implicită. De aici apar uneori problemele de comunicare între bărbaţi şi femei, fiindcă bărbaţii sunt mai puţin empatici şi atunci lor le scapă anumite detalii pe care femeia le consideră evidente şi de aceea nu înţelege nepăsarea bărbatului pe care o atribuie lipsei sentimentelor sau respectului;
funcţia de contagiune afectivă – empatia are loc în urma identificării eului propriu cu eul interlocutorului ceea ce antrenează împrumutarea stării persoanei care face obiectul empatiei de către cea care empatizează;
funcţia performanţială – prin intermediul empatiei reuşim să convingem oameni şi chiar grupuri să efectueze diverse activităţi.

O fi bine să fii empatic? În principiu, da, pentru că asta demonstrează că te cunoşti foarte bine pe tine, îi cunoşti foarte bine şi pe ceilalţi, ai capacitatea de a „intra în pielea lor” şi te comporţi în consecinţă, deci nu intri cu bocancii în gândurile şi sentimentele cuiva.

Empatia e dăunătoare din cauza funcţiei de sincronie afectivă – nu poţi afla ce simte şi gândeşte celălalt dacă îţi păstrezi starea ta din acel moment. Or, alterarea stării tale aduce de regulă multă tristeţe în viaţa unui om, pentru că cel mai frecvent eşti empatic cu oameni care au necazuri sau mici probleme. Plus, dramele celorlalţi devin propriile tale drame şi nu poţi să stai liniştit până nu le rezolvi. Simţi că e de datoria ta să faci asta. E o lege nescrisă a firii de empatic.

Cum rămâne însă cu plus-empatia? Cred că ea lipseşte din România în modul cel mai barbar. Am senzaţia uneori că putem trece liniştiţi pe lângă oameni măcelăriţi la propriu fără să avem o reacţie de empatie, ci doar una de teamă. Şi mai cred că empatia ar fi soluţia la multe din micile sau marile acte de necivilizaţie la care asistăm în fiecare zi. Sunt convinsă că, dacă ne-am pune pentru o secundă în pielea celuilalt, viaţa noastră ar deveni mai lipsită de stresuri inutile. De exemplu, oamenii nu ar mai muri pe treceri de pietoni dacă şoferii ar respecta semnele de circulaţie după ce s-au pus în pielea pietonilor şi au realizat pericolele. Sau oamenii şi-ar respecta cuvântul dat după ce au făcut un mic exerciţiu de imaginaţie şi au înţeles care sunt efectele încălcării unor acorduri.

Nu visez la empatia exagerată care se manifestă la mine: mie mi se rupe sufletul când văd un bătrân cu sacoşe grele care pierde metroul la mustaţă. Dar visez la un dram de empatie, de milă, de atenţie, de umanitate. Nu trebuie să fii religios ca să vezi că spre asta ar trebui să tindă omenirea dacă tot pretindem că suntem rasa superioară care conduce pământul.

În căutarea unui hobby

2009-02-17T14:23:00.005+02:00

Moto: When a habit begins to cost money, it's called a hobby. Proverb evreiesc

Poate că şi voi ca şi mine nu aveţi un hobby. Poate că şi voi vă doriţi unul din varii motive:

să aveţi un timp numai al vostru,
să vă relaxaţi,
să reuşiţi să vă descărcaţi emoţional,
să învăţaţi să faceţi ceva nou,
să evadaţi din cotidian,
să întâlniţi oameni la fel ca voi.

Indiferent de motivul care v-a determinat să vă doriţi sau să căutaţi un hobby anume, este foarte important ca hobby-ul pe care îl alegeţi în final să nu fie întâmplător – faceţi şi voi ce fac prietenii voştri ca să socializaţi mai mult cu ei deşi activitatea în sine nu vă aduce mari satifsacţii, ci potrivit pentru voi, ceva ce v-ar putea face cu adevărat plăcere. De asemenea, e bine să nu fie un hobby care să necesite investiţii prea mari. Nu la început, cel puţin, fiindcă va fi demotivant şi ar fi păcat să rataţi un hobby doar pentru că aţi avut o strategie iniţială greşită.

Şi cum căutam eu hobby-ul cu lumânarea, că mi se părea că nu am niciunul, mai ales că nu pun blogul la socoteală la acest capitol, mi-am dat seama că am un hobby mai pământean, care nu consumă nici timp şi nici bani. În ultima vreme, îndeletnicirea mea preferată este de a spune câţi ani am şi de cât timp lucrez la actualul loc de muncă. Pentru că aceste două activităţi mărunte îmi oferă un spectru larg de reacţii umane care mă amuză şi relaxează. Nimeni nu crede că mă apropii de 30 de ani şi nimeni nu crede că am rezistat mai mult de 5 ani într-o multinaţională. Şi această surpriză pentru interlocutorii mei provoacă mii de gesturi şi vorbe interesante. Iar pentru mine este cel mai potrivit eşantion de cercetare a naturii umane.

Tu cât de bine îţi cunoşti părinţii?

2009-02-05T18:11:00.018+02:00

Moto: There is no friendship, no love, like that of the parent for the child. Henry Ward Beecher

Cu mulţi ani în urmă, am realizat că mă raportam la părinţii mei ca la nişte fiinţe altfel decât ceilalţi. Dacă în copilăria mică trăiam cu impresia părinţii mei, eroii mei, capabili de a face orice, la vârsta tinereţii am constatat că aveam o relaţie unilaterală cu ei: părinţii dădeau şi eu luam, fără să mă gândesc o secundă dacă trebuie să ofer şi eu ceva în schimb. Mi se părea suficient că respectam ceea ce atunci mi se părea că sunt regulile lor absurde.

Cumva, în spaţiul nostru cultural, părinţii sunt nişte furnizori de resurse pentru copiii lor, resurse precum timp, bani, alte bunuri importante şi închinare totală a vieţii lor în slujba odraslelor. În Europa de Vest, de exemplu, copiii sunt copii până la vârsta maturităţii, moment din care părinţii îi sprijină mai degrabă moral decât altfel.

La noi, situaţia e diferită şi se aplică şi generaţiilor mai vechi, nu doar nouă. Ţin minte cum bunica ne trimitea pachete cu mâncare de la ţară, pe de o parte, fiindcă era comunism şi la oraş cu greu găseai o bucată de carne adevărată sau alte bunătăţi, pe de altă parte, pentru că simţea că este de datoria ei să îşi ajute cei trei copii atât timp cât va putea. Bunica mai e memorabilă în familia mea şi pentru urarea făcută tatălui meu la împlinirea vârstei de 50 de ani: De acum înainte cred că eşti mărişor şi te poţi descurca singur. Era o ironie, dar nu lipsită de adevăr, totuşi.

Abia după ce am plecat de acasă, m-am obişnuit cu ideea că părinţii mei sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni pe care îi întâlnesc în fiecare zi. Că au aceleaşi nevoi de comunicare, de afiliere, de siguranţă, de afecţiune. De atunci, îi sun în fiecare zi. Uneori, vorbim doar cinci minute cât să ne convingem că suntem bine, alteori ne întindem la poveşti preţ de cel puţin o oră. Datorită acestei comunicări mai intense, am ajuns să îi înţeleg mai bine, să nu îi condamn pentru greşelile lor ca părinţi apărute din neştiinţă şi nu din lipsă de iubire şi să îmi fie mai drag de ei. În fond, nu iubim decât ceea ce cunoaştem, vorba lui Saint-Exupery.

Vă las cu un filmuleţ care vorbeşte despre relaţia părinţi-copii dintr-un unghi de vedere complet neglijat de aceştia din urmă. Cine are urechi să audă, cu siguranţă va auzi ce trebuie.

What is that? (Τι είναι αυτό;) 2007 from MovieTeller on Vimeo.

P.S. Mulţumesc Ancăi pentru film.

Primiţi cu criza?

2009-02-03T20:02:00.005+02:00

Nu, nu primim, dar cum pe noi, muritorii de rând nu ne-a întrebat nimeni, iată-ne înghiţind cuminţi hapul amar al crizei financiare globale.

Lumea se plânge că prea se vorbeşte peste tot despre criză. Dar e firesc. E ca şi cum te-ai minuna că e frig iarna. Slavă Domnului că se vorbeşte despre criză, altfel am trăi în Zimbabwe şi nimeni nu ar vorbi despre foamete, deşi se moare pe capete din această cauză.

Important e să nu o iei razna la auzul cuvântului criză. Important este să îi înţelegi mecanismele cât de cât şi să îi anticipezi efectele. Şi mai ales să fii pregătit. Să te întrebi ce vei face dacă ţi-ai pierde slujba sau dacă România ar intra în colaps economic. Aceasta e versiunea mea extremă de criză. Las la o parte un posibil război pentru scenarii mai pesimiste.

Însă chiar dacă îmi trec toate astea prin cap nu mă apucă anxietatea sau incapacitatea de a acţiona. Dimpotrivă. Sunt mai liniştită pentru că înţeleg mai bine şi sunt oarecum mai pregătită. Sau cel puţin aşa mă iluzionez.

De ce vorbesc tare oamenii?

2009-02-03T01:10:00.002+02:00

Mă încearcă de la o vreme întrebarea de ce vorbesc tare oamenii în public. Public însemnând pe stradă, la serviciu, în mijloacele de transport, la restaurant şi orice loc unde există posibilitatea de a întâlni alte fiinţe umane.

Am şi câteva explicaţii. Să îmi spuneţi dacă am nimerit bine.

1. Au probleme cu auzul. Nu se aud pe sine.

2. Au probleme şi mai mari cu stima de sine pe care nu o aud bine şi atunci vorbesc tare, doar-doar s-or face mai auziţi şi deci mai importanţi.

3. NU au probleme cu noi, cei care îi auzim, că altfel ar fi şi ei mai atenţi şi s-ar gândi că poate deranjează pe cineva.

Pot să înţeleg că tonul şi decibelii unei voci sunt condiţionaţi din punct de vedere cultural şi că, de exemplu, italienii sau grecii sunt foarte zgomotoşi. E clar că din unghiul ăsta suntem fraţi şi cu urmaşii romanilor şi cu urmaşii fanarioţilor.

Propun organizarea unor jocuri mai mult decât olimpice de vorbit tare. Măcar la ceva să mai fim şi noi fruntaşi.

E posibil să am eu urechile mai sensibile şi să mă afecteze în mod exagerat. Însă mi se pare suficient că trăiesc în Bucureşti unde mă trezesc şi mă culc în sunetul disperat al ambulanţelor, unde la fiecare colţ de stradă claxonează cineva, unde oamenii vorbesc la telefon atât de tare încât vor să scoată morţii din groapă şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.

Acest vorbit tare nu este decât un simptom al neputinţei societăţii noastre în evoluţia ei spre o altă civilizaţie. Care sper că va veni mai repede, până nu surzesc de tot în zgomotul acesta infernal.

Duminică seara

2009-02-01T22:52:00.004+02:00

Seara de duminică e de relaxare pentru cei mai mulţi dintre noi sau de planificare a săptămânii pentru cei mai conştiincioşi.

Pentru cei care preferă prima variantă, am două oferte în program.

Prima, este vizionarea unui film care e un fel de preambul la un articol pe care îl voi scrie la un moment dat despre cele mai simple mecanisme ale fiinţei umane activate de trebuinţa de apartenenţă, afiliere şi afecţiune. În fond, tot ce ne dorim este să fim înţeleşi, acceptaţi şi iubiţi pentru ceea ce suntem. Scurt metrajul următor vorbeşte chiar despre acest lucru într-un mod hazliu, dar să nu vă lăsaţi păcăliţi de aerul aparent superficial.

A doua ofertă e un concurs de depistare a unor criminali ascunşi printre programatori. Poate că nu e cea mai indicată activitate de duminică, dar e un exerciţiu bun de cunoaştere a naturii umane. Eu am obţinut 10 din 10 la acest test. Sper că şi voi.

Iată şi link-ul: http://www.malevole.com/mv/misc/killerquiz/

Să aveţi o săptămână aşa cum vă doriţi!

Convorbire cu un străin

2009-01-28T15:24:00.002+02:00

Sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund totuşi. O voce caldă mă salută şi mă întreabă: Bună, sunt Ina. Mă mai ţii minte? Sigur că da, zic eu, în timp ce scormoneam cu disperare prin ascunzişurile memoriei după un indiciu. A, da, văd un peron într-o după-amiază de toamnă. Acolo m-am întâlnit pentru prima şi singura dată cu ea. Trebuia să îi dau o traducere la care lucrasem.

Acum, după mai mult de 5 ani de la acea întrevedere, revenea cu o rugăminte. Poate, în alte condiţii şi dat fiind sălbăticia zilelor noastre în care îi judecăm pe toţi în funcţie de interese, m-aş fi ofuscat un pic. Dar Ina a avut atâta bun-simţ în felul în care m-a rugat încât nu numai că nu m-am supărat, ba chiar am fost fericită să o ajut.

Am închis după o discuţie de aproape jumătate de oră în care am vorbit despre criză, căsătorie, copii, slujbă şi multe altele. Am revenit la viaţa mea obişnuită din acea zi. Numai că acum aveam un sentiment de bine. Mi-am dat seama că realizasem primul act comunicaţional adevărat din ultimele săptămâni. Cumva tonul şi atitudinea interlocutorului meu îmi anulaseră automatismele conversaţionale.

Când mai răspundeţi la telefon sau vă întâlniţi cu cineva, nu uitaţi să fiţi cât mai autentici. S-ar putea să vă prindă bine.

Învăţământul românesc

2009-01-24T14:44:00.005+02:00

Încă de pe vremea când eram elevă mă întrebam ce îi lipseşte sistemului de învăţământ din România. Sunt unul din oamenii care consideră că strategiile guvernamentale nu trebuie să aibă în vedere doar componenta economică. De ce? Pentru că economia e făcută de oameni. Tocmai de aceea, prioritatea unui guvern ar trebui să constea în dezvoltarea unei populaţii educate şi sănătoase. Învăţământul şi sistemul sanitar trebuie să stea la baza oricăror altor proiecte. În timp, am devenit aproape obsedată de responsabilitatea pe care o avem faţă de generaţiile viitoare. Aceste generaţii nu sunt un concept abstract, ele sunt de fapt copiii şi nepoţii noştri.

În fine, toată lumea dă vina pe bani, pe insuficienţa fondurilor, pentru a explica eşecul învăţământului românesc. Acest eşec este dovedit de toţi angajatorii care încearcă să recruteze tineri pregătiţi. Nu numai că tinerii nu posedă cunoştinţe solide, dar au şi o atitudine de genul merit mulţi bani, dar de muncit, nu mă spetesc, că am văzut eu că se poate şi aşa. Nici nu îi poţi condamna. Este ceea ce au trăit în ultimii ani. Este exemplul pe care l-au primit de la clasa politică şi de la anumiţi oameni de afaceri.

Mie mi se pare că sistemul nostru educaţional este defect din cauza atitudinii oamenilor. Mulţi profesori vin la şcoală sau la facultate ca să semneze condica, să bifeze ziua respectivă, să mai dea o pagină de manual. Puţini sunt cei care vin cu un obiectiv, cum ar fi: la sfârşitul anului sau cursului, elevul/studentul respectiv va fi în stare să înţeleagă nişte concepte, să opereze cu ele în practică, să îşi găsească o afinitate cu un anumit domeniu, etc. Nu contează că şi învăţăceii vin cu aceeaşi atitudine de lasă-mă să te las, vin la şcoală că trebuie. Datoria profesorului este net superioară.

Criză sau necriză financiară, poate ar trebui să preluăm modelul finlandez de a înfiinţa o universitate specială pentru pregătirea profesorilor. În Finlanda, această iniţiativă a fost lansată acum vreo 30 de ani când învăţământul lor avea rezultate dezastruoase. Nu au aşteptat să se lovească de pragul de sus şi au luat măsuri din timp, măsuri care s-au dovedit inspirate.

Eu încă mai sper.

Asocieri

2009-01-23T13:44:00.003+02:00

Poate vă mai aduceţi aminte de o replică din filmul Gladiatorul: What we do in life echoes in eternity! Am putea-o traduce astfel: Ecoul acţiunilor întreprinse pe parcursul vieţii noastre se va auzi şi după ce noi nu vom mai fi.

Parafrazând, am putea spune că ecoul copilăriei noastre ne va urmări toată viaţa. Revin astfel la abordarea psihanalitică. Cauzele comportamentelor şi atitudinilor noastre actuale se află în trecutul nostru şi cel mai adesea în copilărie. De aceea, sunt şi foarte greu de depistat. Pentru că s-au înregistrat natural în sistemul nostru de parcă ar fi fost întotdeauna acolo. Or, asta nu e adevărat. Şi acest fapt poate fi dovedit în situaţii neaşteptate sau de criză unde adevărata personalitate iese la iveală, de nu mai ştii cine eşti cu adevărat. Alteori, personalitatea ne este denaturată atât de mult, încât cu greu se mai poate recupera. Procesul e îndelungat şi extrem de solicitant. Şi mulţi preferă comoditatea drumului ştiut decât pietrele de pe cărarea mai puţin umblată.

Să nu disperăm, totuşi. De unele chestii scăpăm în mod firesc, fără mari eforturi. De exemplu, deşi pe mine m-a defavorizat mereu învăţătoarea, nu am crescut cu convingerea că ceilalţi îmi vor răul cu orice preţ şi că numai ei sunt de vină pentru tot ce mi se întâmplă. De altele, mai greu. Pentru că am stat foarte mult singură în copilărie, prefer solitudinea şi uneori am probleme mari cu băile de mulţime. Exagerez cu probleme mari, pur şi simplu mă obosesc mai mult decât ar fi cazul sau decât pe alţii. Şi mai am o sumedenie de exemple. Şi sunt convinsă că şi voi.

Însă cel mai important este să descoperi moştenirea pe care ţi-au lăsat-o anii copilăriei, fie că este vorba de un surplus de dragoste şi răsfăţ fie că, dimpotrivă, ai rămas cu povara lipsei de încredere în sine. Şi să iei măsuri cât mai repede, în cunoştinţă de cauză şi asistat de un specialist.

Eu sunt convinsă că viaţa noastră ar fi mai frumoasă dacă majoritatea dintre noi şi-ar rezolva problemele fără răspuns din copilărie. Doar uitaţi-vă la toţi oamenii extrem de egoişti pe care îi cunoaşteţi. Sau la şefii voştri copleşiţi paradoxal de complexe de inferioritate care vă fac zilele un calvar.

Păcat că puţini dintre noi îşi pun astfel de probleme. Şi de aceea tot noi cei mai sensibili şi atenţi suntem nevoiţi să ne ajutăm şi pe noi, dar şi pe ei. Sau poate că e bine şi aşa, atâta timp cât oamenii reuşesc să se schimbe întru acceptarea şi înţelegerea lor şi a celorlalţi.

Indignare

2009-01-22T18:32:00.002+02:00

Subiectivismul oamenilor e fantastic. Iar egoismul înfloreşte nestăvilit în România zilelor noastre.

Spun asta după ce am asistat la o scenă demnă de inclus în nuvelele lui Caragiale, ediţia 2009. În timpul unei discuţii cu nişte colege, una din ele se declară foarte indignată de comportamentul unei bătrâne. Cum greşea bătrâna faţă de această tânără de 24 de ani? Ei, bine, doamna cu mai mulţi ani care stătea în staţia de autobuz refuza să se dea la o parte din calea tinerei care voia să parcheze fix în staţie. Şi tânăra era foarte supărată pe băbuţă că i-a mai şi arătat semnul de circulaţie care interzice parcarea în staţiile pentru mijloacele de transport.

Până aici am suportat. Nu m-a mai răbdat inima să ascult aberaţiile ei şi bineînţeles m-am apucat să-i explic că totuşi a greşit pentru că nu doar a încălcat o regulă simplă, dar şi urma să deranjeze un număr de oameni. Singurul răspuns a fost o mare tăcere care a învăluit conversaţia.

M-am retras gândindu-mă cum e posibil ca în decurs de doar o generaţie – diferenţa dintre mine şi indignată – să se schimbe oamenii atât de tare? Sau poate nu îi cunosc prea bine pe oamenii de-o seamă cu mine. Mi-e frică să mă gândesc cum vor arăta bătrâneţile mele când îmi voi lua pensia de la copiii ăştia crescuţi pe apucate.

Teamă sau speranţă?

2009-01-20T21:53:00.005+02:00

Obama spunea azi că cei prezenţi la inaugurarea lui sunt cei care au ales speranţa în locul fricii.

Eu extrapolez ca de obicei şi mă gândesc că în fiecare dimineaţă ar trebui să ne întrebăm: cu ce îmi încep ziua, cu frică sau cu speranţă? Şi să facem ceva să scăpăm de temeri şi să profităm de speranţele constuctive pentru a ne desăvârşi potenţialul.

P.S. Obama şi discursul lui, numai bun de studiat şi inspirat.

Pantof de femeie

2009-01-15T13:48:00.002+02:00

Femeia modernă pare a fi trecut de la sclavia social-maritală la sclavia faţă de pantofi, haine şi bijuterii. A, şi era să uit, şi sclavia faţă de parfumuri. Cel puţin, aşa reiese din filme, din reviste, din magazine când vezi cu câtă destoinicie şi în ce cantităţi cumpără femeile astfel de chestiuni de înfrumuseţare. Aparent, conversaţiile femeilor se învârt acum numai în jurul hainelor la modă, al dietelor şi al tratamentelor cosmetice.

Eu nu sunt de acord. Cred că este o nevoie falsă, fabricată de comercianţii produselor sus-amintite şi întreţinută de vedete şi producţii cinematografice. Dacă ţii seama de acestea din urmă, ai zice că o femeie se entuziasmează numai la vederea unui pantof cu toc cât mai înalt şi un model cât mai original. Doar că eu cred că este efectul filmului Sex in the city şi al reclamelor de tot soiul.

Da, o femeie este clar interesată de felul în care arată, mai ales în societatea de azi când aparenţele fizice sunt de fapt un CV pentru o persoană. Dar ea nu este patologică în acest sens, decât cu câteva excepţii. Printre ele, se află şi nenumăratele actriţe şi cântăreţe de pe la noi sau de pe la ei, care odată ajunse celebre şi bogate, îşi ticsesc dulapurile cu haine şi pantofi. Pe deasupra, dau şi declaraţii în presă despre numărul rochiilor sau perechilor de pantofi din şifonier. Eu le suspectez de lipsuri mari în copilărie şi imaturitate. În fond, e dovedit ştiinţific că persoanele cărora le-a lipsit ceva în perioada de formare, vor depune toate eforturile la vârsta maturităţii de a acoperi acele lipsuri şi îşi vor umple cămara de alimente, contul de bani şi dulapul de haine. Evident, nefiind un comportament tocmai normal, se produc exagerări şi supracompensări. Şi nu ştiu cum, dar oamenii sunt sensibili fix la aceste supracompensări pe care le preiau de la alţii ca fiind comportamentul obişnuit.

O altă consecinţă negativă a promovării pantofului mai presus de orice se referă la schimbarea percepţiilor şi aşteptărilor bărbaţilor în raport cu femeile. Acestea trebuie să fie scoase din cutie, coafate, machiate şi îmbrăcate extraordinar în fiecare zi. Nu neg frumuseţea proporţiilor unei femei dată de un pantof cu toc cui, dar de aici până la a purta astfel de pantofi în fiecare zi e o mare diferenţă.

Închei cu ceva care mi se pare amuzant în legătură cu pantofii femeilor. Aţi observat cât zgomot fac? Mi-e greu să cred că e întâmplător şi că nu e o acţiune deliberată a producătorilor pentru a le da femeilor sentimentul importanţei asociat mereu cu acei pantofi.

Lecţie scurtă

2009-01-14T20:37:00.004+02:00

Locuiesc lângă o biserică. Nu înseamnă că sunt mai pioasă din acest motiv. De altfel, nu cred că sunt pioşi nici copiii care joacă fotbal sau îndrăgostiţii care se sărută cu mare foc în curtea bisericii.

Cum treceam ieri pe lângă biserică, grăbită fiind, am zărit un cetăţean la vreo 40 de ani care nu îţi inspira mare lucru. Ei, bine, acest om mi-a servit o lecţie de bună-cuviinţă cum nu am mai văzut demult.

În tăcere, mergând uşor pe lângă biserică, omul nostru şi-a scos pălăria din cap, s-a oprit scurt ca pentru o rugăciune şi a pornit mai departe, fără să ştie că ceea ce a făcut este oarecum pe cale de dispariţie.

Barcelona îmbunătăţeşte grav starea de spirit

2009-01-12T13:03:00.014+02:00

Obosiţi de goana după muzee şi monumente, bântuiţi de obsesia de a vedea totul în Barcelona, tracasaţi de lupta cu harta, am hotărât să intrăm în primul restaurant care ne va ieşi în cale. O uşă lipsită de blazon din ceea ce părea a fi o piaţă făcea trecerea între vestitul oraş turistic şi o altă lume. Când am ajuns înăuntru şi am dat cu ochii de pereţii îmbrăcaţi în rafturi pe care se odihneau nonşalant sticle de ulei, saci de făină şi coşuri de pâine, am crezut că am nimerit într-un depozit ca oricare altul. Iar când am zărit tejgheaua metalică deasupra căreia se derulau ritmic preţurile, am fost convinsă că ne aflăm într-un împinge tava sordid de unde nu ştiam cum să scap cât mai repede.

Cu inima cât un purice, am acceptat să fim conduşi la masă de un chelner foarte amabil. Odată aşezată, am rămas surprinsă să descopăr un loc cu totul deosebit: Cuines Santa Caterina. Cuvântul magic care te conduce într-un univers zen. Da, Spania poate fi şi zen, nu doar corida şi fiesta. Simplitatea materialelor din lemn şi piatră din care sunt realizate mesele şi scaunele aminteşte uşor de hambarele modernizate din ţările nordice. Ficuşi enormi despart mesele ca o pledoarie pentru integrarea omului în natură. Lumina naturală pătrunde în coloane şi îmbrăţişează blând clienţii. Toate aceste detalii nu fac decât să întregească un tablou de linişte în mijlocul lumii dezlănţuite.

Trăgând cu urechea la mesele vecine – ştiu, e urât, promit că e ultima oară – am descoperit că ne aflăm într-un local foarte la modă, unde cu greu prinzi o masă liberă, mai ales că nu poţi face rezervări. Profitând de statutul de turişti cărora li se îngăduie totul, i-am întrebat pe chelneri despre restaurant. Cu promptitudine ne-au răspuns că suntem într-un spaţiu ce a încercat mult imaginaţia localnicilor timp de aproape 7 ani cât a durat renovarea pieţei Santa Caterina. De toată această procedură anevoioasă s-au ocupat arhitecţii Enric Miralles şi Benedetta Tagliabue. Tot ei au creat şi Parlamentul Scoţiei din Edinburgh, parcul Diagonal Mar din Barcelona şi gara din Frankfurt.

Faimoşi şi talentaţi, şi-au propus să repare monotonia cartierului EL Born realizând una din cele mai interesante structuri moderne din oraş.

De la intrare, te întâmpină arcadele din lemn laminat impregnate de estetica gaudiană.

Chiar şi acoperişul aminteşte subtil de Gaudi prin folosirea a peste 200.000 de piese colorate de mozaic în formă de hexagon. Nu poţi rămâne rece la vederea acoperişului ondulat în culorile curcubeului. Ce poate fi mai potrivit deasupra unei pieţe unde se vând toate mirodeniile pământului? Se pare că artiştii au creat acoperişul ca pe un cadou pentru locuitorii din împrejurimi care ar fi fost nevoiţi să-l vadă tot timpul. Recunosc că nu m-ar deranja să văd curcubeul în fiecare zi. Şi mai recunosc că încă mai trăieşte în mine prea-minunata iluzie a copilăriei când cerul se împodobea fără preaviz cu atâtea culori. Fascinaţia de atunci m-a urmărit toată viaţa, chiar dacă între timp adevărul ştiinţific mi s-a revelat.

Bucătăria deschisă în văzul tuturor conferă un aer relaxat creând o ambianţă şic. Contrastul dintre lumina roşie a anunţurilor cu meniul zilei, tejgheaua metalică şi mobilierul din lemn, nu face decât să potenţeze atmosfera. Deşi mesele sunt unite de ai senzaţia că mănânci în familie, restaurantul respiră eleganţă şi nu te încearcă niciodată sentimentul că te-ai afla într-o cantină.

Rafturile ce formează una din laturile restaurantului servesc atât un scop practic, de stocare a mărfurilor la îndemână, cât şi unul estetic, de decorare aparent la întâmplare a unui întreg perete. În acelaşi timp, creează un puternic sentiment de acasă.

Restaurantul e user friendly, mai ales datorită meniurilor din hârtie ce sunt folosite drept faţă de masă. Te simţi de parcă ai pornit în căutare de comori străbătând meniul. Rapid, le şi găseşti sub forma felurilor de mâncare asiatică, mediteraneană, italiană şi vegetariană. Nu degeaba Cuines înseamnă bucătării în catalană. Şi nu întâmplător Barcelona a început să se impună în ultimii ani ca un reper important al bucătăriei fusion.

Am început cu nişte sucuri naturale mai mult decât interesante. Amestecuri de ghimbir, măr, struguri negri, miere şi alte minunăţii ne-au gâdilat paharele şi setea. Vestea că fumatul este interzis în restaurant ne-a bucurat auzul nostru de nefumători. Dacă, totuşi, vreţi să fumaţi, rămâneţi la barul de la intrare, pentru o cafea şi o ţigară. Acelaşi bar vă ispiteşte şi cu clasicele tapas, de la tortilla la fructe de mare. Numai dumneavoastră ştiţi dacă puteţi rezista tentaţiei de a le gusta. Sau nu.

Noi am continuat cu vestita paella unde am avut posibilitatea de a ne alege ingredientele. Mi-e greu să nu pomenesc nimic despre chelnerul extraordinar care ne-a ajutat şi care ne-a desenat pe PDA (asistentul personal digital), ca să nu existe niciun dubiu între raci şi creveţi, de exemplu. Pe mesele de lângă noi, se succedau la pas fripturi de vită în sosuri originale, sushi, pui de caracatiţă sau sparanghel în sos romesco. Am încheiat triumfal cu o prăjitură de ciocolată care ne-a împlinit toate aşteptările.

Coborând cu picioarele pe pământ şi mâinile în portofel, am avut o altă surpriză plăcută. Masa ne-a costat cam 20€ pe fiecare, un preţ mai mult decât rezonabil pentru mâncare bună, atmosferă potrivită şi servicii de calitate.

101

2009-01-08T21:04:00.004+02:00

Viaţa oamenilor se măsoară în ani, în clipe trăite, în clipe irosite, în ore muncite, în copii, în case, în maşini, în cont bancar, în călătorii.

Viaţa oamenilor se măsoară în bucurii, nerăbdări, aşteptări, oboseli, iubiri, amăgiri, succese sau eşecuri.

Viaţa oamenilor se mai măsoară uneori şi în numărul de articole postate pe blog.

Eu am ajuns la 101, nu dalmaţieni, ci comentarii personale despre viaţă şi oameni.

To grace or not to grace

2009-01-06T23:13:00.008+02:00

Moto: Gracefulness has been defined to be the outward expression of the inward harmony of the soul. William Hazlitt

Cliché isn't it? The question, I mean. Poor Shakespeare, had he known this expression would catch for centuries, he would have never written Hamlet, or at least not this particular line.

I have been obsessed with grace all my life. I wouldn't be able to say exactly why. But every second of my somehow ordinary existence was filled with the cold fear that I am not graceful enough. At all times, I fiercely investigate the way I walk and talk, the way I think and especially the way I feel.

I believe in the hygiene of thoughts and feelings and it is precisely this hygiene that throws a graceful light on the people harbouring such purified pieces of the mind and of the heart.

I once heard a famous artist say that his goal in life was to be able to use people and money gracefully. Never thought of putting together grace and money, but why not in the end?

By pure coincidence or maybe not so incidental, I had an assistant professor in college who forced me to write during an exam an essay on the phrase: Grace, more beautiful than beauty itself. For every student in her class, she chose the quote that was relevant to the personality of that particular student. It was the first public recognition of my endless striving for grace. I still treasure it as a very mind-shaping memory.

Do not associate grace with ballet or any other form of art. Just associate it with inner peace or with the art of living. I simply wish to live without hurting people by my presence. To be the one they need not the one they avoid. The heart that is always there to lend an ear or a Kleenex.

While doing all that, I feel the need to gracefully put it down in words to build roads between people, roads which make life a whole lot easier.

Vreau să scriu, dar nu ştiu ce

2009-01-05T23:20:00.016+02:00

Moto: Many people look forward to the New Year for a new start on old habits.

Mă declar dependentă de blogul meu şi de blogurile altora. Pentru că scriind sau citind, ajung să mă cunosc mai bine şi să îi cunosc şi pe ceilalţi. Iar pentru un pasionat de natură umană ca mine, nu există bucurie mai mare.

Cum spuneam, am devenit dependentă de blogul meu, ceea ce înseamnă că îmi doresc să scriu tot timpul. Şi pentru că nu am o temă facilă, nu îmi e întotdeauna uşor să găsesc subiecte pe măsură. Plus, mai suntem şi în jurul anului nou. Asta complică situaţia.

La sfârşitul lui decembrie voiam să scriu un articol de bilanţ. Nu mi-a ieşit. Deşi iubesc inventarele şi le consider necesare, probabil mă revolt pe ici pe colo prin părţile esenţiale împotriva obligaţiei impuse de "cumpăna dintre ani", cum poetic se exprimă poporul român. Eu mi-am făcut evaluarea cândva prin toamnă, aşa că acum nu prea mi-a mai rămas mare lucru de analizat.

La început de ianuarie am vrut să scriu un articol măreţ de urări pentru 2009. Nici asta n-a mers. Fiindcă nu am reuşit să îmi clarific propria listă de dorinţe. Posibil m-a demoralizat criza economică, posibil sunt copleşită de tot felul de nevoi artificiale din jurul nostru.

Sper că aţi avut un 2008 bun. Al meu a fost. Şi cred că o parte din lucrurile bune care mi s-au întâmplat se datorează şi acestui blog.

Sper că veţi avea un 2009 bun. Al meu ... Dar despre toate acestea, abia anul viitor când vom face din nou inventarul bunelor şi relelor.

P.S. Am început anul cu un articol uşor de digerat. Promit să fiu blogger cuminte şi să detaliez cât mă vor ţine cuvintele despre dependenţa de scris, dependenţa de citit şi, mai ales, despre aspectele pozitive sau negative ale naturii umane pe care trebuie să o protejăm neapărat. Fiindcă posibilitatea de a gândi şi de a simţi, aşa cum este ea dată oamenilor, este mai mult decât un cadou. Este o invitaţie la preţuire prin dezvoltare.

Crăciun fericit!

2008-12-25T00:56:00.007+02:00

Moto: What is Christmas? It is tenderness for the past, courage for the present, hope for the future.

Auzim peste tot în jurul nostru nenumărate urări, mai mult sau mai puţin frumoase, mai mult sau mai puţin lacrimogene.

Eu am numai una singură: Crăciun fericit!

Să ştiţi să fiţi propriul Moş Crăciun! Să nu aşteptaţi niciodată sacul altuia, ci să vi-l croiţi frumos pe al vostru!

Şi vă mai doresc ceva şi mie deopotrivă: să ştim să trăim! Intens, fără să ne păcălim, dar să trăim. Pentru că merităm să avem o viaţă foarte bună. Deci nu o putem lăsa la întâmplare.

Să ne bucurăm.

Şşşşşşşşş. Restul e Crăciun

Ecologistul anului

2008-12-18T12:13:00.003+02:00

În 2008 premiul i se va decerna lui … nu, nu, nu lui Dragoş Bucurenci, aşa cum mulţi s-ar aştepta. Deşi strategia lui de acţiuni ecologice prin intermediul unui puternic brand personal a funcţionat impecabil. Şi în ciuda faptului că a scos ecologia din sfera cenuşăreselor şi a invitat-o pe uşa din faţă a oamenilor cu bani, dar şi a oamenilor simpli, dar cu bun simţ.

Revin. Premiul se acordă în acest an unui vajnic taximetrist care după ce a claxonat un biciclist care traversa regulamentar pe trecerea de pietoni a strigat în urma acestuia: Cum nu vă îmbolnăviţi odată de reumatism cu toţii ca să nu mai puteţi merge cu bicicleta!

Aplauze!

Curajometru

2008-12-17T15:52:00.004+02:00

Moto: It is not because things are difficult that we do not dare, it is because we do not dare that things are difficult. Seneca

Cât curaj aveţi? Sau cât curaj v-a mai rămas de când v-aţi întrebat ultima oară? Am dedus eu că în viaţă totul se reduce la curaj şi, de aceea, e bine să îţi duci curajul la control în mod periodic. Desigur, curajul este în strânsă legătură cu încrederea de sine, deci şi ea trebuie ţinută sub supraveghere atentă. Controlul este realizat de viaţă prin bătăliile pe care alegem să le purtăm.

În vreme ce unii oameni îşi consumă timpul luptând cu ei înşişi, alţii luptă în favoarea lor şi pentru o cauză nobilă. Zbang! Lovire frontală, brutală, soldată cu dărâmarea unor ziduri groase din mintea mea. Acesta a fost efectul vorbelor unui prieten. A fost revelaţia anului pentru mine. Şi anume, că pentru a avea succes, lupta trebuie proiectată în exterior şi nu în interior. E adevărat că nu îţi poţi lăsa problemele interne nerezolvate. Însă, din cauza faptului că numărul problemelor rămâne cel puţin constant, dacă nu creşte progresiv odată cu vârsta, indicatorul de bord nu îţi va arăta niciodată zero probleme.

Şi atunci trebuie să sari. Să plonjezi în necunoscut. Să te asumi, cu riscul forţării limbii române. Să îţi asumi fricile şi eşecurile, elanurile şi succesele. Nu te îndrepţi spre niciunde, ci spre ceea ce vrei şi îţi face plăcere. Spre ceea ce nici măcar nu îndrăzneşti să visezi pentru că îţi faci griji că nu eşti destul de bun sau nu ai capital suficient, etc, etc. Dar după cum spunea Oprah Winfrey: Worrying is wasted time. Use the same energy for doing something about whatever worries you. Da, genul acesta de îngrijorare nu este decât o mare pierdere de vreme. Trebuie să fim constructivi cu noi. Dacă nu cu noi, atunci cu cine?

Aseară eram la o întâlnire cu nişte prieteni şi era acolo o fată extraordinar de talentată la ceea ce făcea. Dar pentru că lupta cu aversiunea pentru risc, bătea pasul pe loc în activitatea ei şi nu făcea saltul major. Nu ar fi fost nicio problemă dacă nu şi-ar fi dorit asta. Numai că ea îşi dorea şi era prima care îşi punea piedici, în ciuda faptului că ne-am coalizat să o susţinem cu promovare, scris texte, consultanţă afaceri, orice, numai să îi meargă mult mai bine şi să treacă la nivelul următor în viaţa ei.

Cunosc o groază de alţi oameni ca ea. Şi e păcat. Pentru că în tot acest timp, alţii sunt acolo în tranşee şi îşi împlinesc visele. Da, poate că unii vor învinge în lupta cu sinele şi după aceea se vor porni la lupta cu transformarea ideilor în realitate. E bine şi aşa. Numai că vor fi bântuiţi la început de spectrul timpului pe care l-au irosit cu atâta nonşalanţă, din neputinţă, din lipsă de încredere sau viziune, din teamă.

Mie mi-e clar: nu vreau să trăiesc într-o cutie de chibrituri. Şi cum lumea se micşorează sau creşte proporţional cu curajul omului (Anais Nin), nu îmi rămâne decât să am curaj în continuare şi să îi pot ajuta şi pe alţii să aibă curaj.

16 decembrie 1989

2008-12-16T18:08:00.009+02:00

Alt secol, altă epocă, alţi oameni, aceeaşi istorie.

A noastră, a românilor.

Să nu uităm! Atât voiam să spun. Fiindcă mi se pare că deja am uitat.

Să nu uităm cum trăiam atunci. Să nu uităm ce fel de oameni eram atunci. Să nu uităm că nişte oameni au murit. Contează mai puţin detaliile de genul lovitură de stat, război civil, agenturi străine.

Să nu uităm!

Să ne cunoaştem istoria şi să o transmitem mai departe fără să ne refugiem în ea. Să ne facem soarta ca popor în deplină cunoştinţă de cauză.

Să nu uităm!

16 decembrie 1989

Fapte mici, iubire mare

2008-12-16T11:59:00.003+02:00

Moto: Dragostea îi arată omului cum ar trebui el să fie. Când iubeşti, descoperi în tine o nebănuită bogăţie de tandreţe şi duioşie şi nici nu-ţi vine să crezi că eşti în stare de o astfel de dragoste. Anton Cehov

Trăim vremuri tulburi. Aşa ni se pare nouă. De fapt, trăim aşa cum s-a trăit întotdeauna pe Pământ, cu problemele inerente epocilor respective: ba un război, ba o epidemie, mai o persecuţie religioasă, mai o foamete. Dintre toate timpurile, cel în care ne aflăm noi acum mi se pare cel mai propice pentru iubire. Da, oamenii au iubit dintotdeauna, doar că în trecut statutul femeii era inferior, iar relaţiile maritale erau dictate financiar, deci multe iubiri erau mai degrabă interzise sau furate.

Revenind la tema de azi, consider că iubirea nu se demonstrează cu cerut de nevastă la Paris şi inel cu diamant, şi nici cu buchete imense de trandafiri trimise de Valentine’s Day. Ea se dovedeşte în fiecare zi. Din momentul în care te trezeşti încercănat şi fără chef şi celălalt, văzându-ţi starea, îţi zâmbeşte larg şi te ajută să te înveseleşti. Se dovedeşte în timpul micului dejun când grijuliu pui pe masă nu doar ce îţi place ţie, ci şi ce îi place celuilalt. Se dovedeşte pe tot parcursul zilei când indiferent cât de ocupat ai fi, te mai gândeşti din când în când dacă celălalt este bine. Iubire înseamnă să îţi dai seama când celălalt are foarte mare nevoie de tine şi să îi aloci mai mult timp. Să fii atent ca celălalt să nu fie încorsetat de rolul lui social, de exemplu nu doar bărbatul să fie responsabil de toate cheltuielile sau nu doar femeia să se ocupe de treburile casnice. Iubire înseamnă să nu mai poţi de nerăbdare fiindcă îţi doreşti să îi faci partenerului un cadou, şi nu oricare, ceva ce îşi doreşte foarte mult.

În sprijinul aceleiaşi idei, mi-a făcut mare plăcere să citesc un interviu cu Daciana Sârbu în revista Tango (http://www.revistatango.ro/Cover-Story/167.html). Pentru că vorbea despre aceeaşi iubire care transpare din micile gesturi. Pentru că simţeai că are o relaţie adevărată şi nu un surogat. Ea spunea că: Secretul uneii căsnicii fericite stă în atenţia la detalii. Grija faţă de cum l-ai putea răni pe celălalt fără să-ţi dai seama, cum l-ai putea ajuta atunci când e dezorientat, cum l-ai putea proteja când e vulnerabil. Şi dorinţa de a face asta mereu, până la sfârşit, chiar dacă uneori oboseşti.

Eu îmi doresc să pot face asta mereu.

Rudolph Giuliani

2008-12-15T11:19:00.011+02:00

Moto: There are many qualities that make a great leader. But having strong beliefs, being able to stick with them through popular and unpopular times, is the most important characteristic of a great leader. Rudy Giuliani

Obsesia culturii americane de a îşi alege un mentor pe care să îl studieze şi de la care să înveţe pentru a ajunge ca mentorul respectiv poate părea superficială şi enervantă. În acelaşi timp, importanţa lecţiei pe care o putem învăţa de la un om deosebit este de netăgăduit.

Aseară, timp de jumătate de oră, m-am uitat cu încântare la fostul primar al New York-ului, Rudolph Giuliani. Omul e deosebit de bun la vorbitul în public, ca de altfel foarte mulţi străini. Diferenţa între vorbitorii români şi cei străini pare a fi dată de modul de raportare la propria persoană: având o identitate personală foarte solidă, aceştia nu doresc să impresioneze cu orice preţ şi nici nu trec în extrema cealaltă de a se plasa în inferioritate faţă de interlocutor. Nu ştiu cum fac oamenii ca domnul Giuliani, dar se pare că întotdeauna ştiu ce să spună, cum să spună. Nici un cuvânt nu e de prisos, glumele nu sunt la întâmplare, dar sunt foarte reuşite, emoţiile sunt bine stăpânite, iar discursul are substanţă.

De exemplu, după ce Emil Hurezeanu a înşirat toate realizările lui ca primar, eliminarea deficitului şi realizarea unui surplus financiar, reducerea criminalităţii, crearea de noi locuri de muncă, etc, Giuliani a răspuns calm, fără condescendenţă sau falsă modestie: Parcă nu îmi aminteam că sunt atât de multe. Câţi politicieni români ar fi răspuns la fel? Probabil niciunul.

Alte exemple ţin de diferenţele culturale între români şi vestici. Când a venit vorba despre traficul din Bucureşti, Giuliani a spus scurt că un primar trebuie să se bucure de existenţa traficului şi să se îngrijoreze de absenţa lui şi că traficul e oricum îngrozitor în toate capitalele lumii. Fac o paranteză aici. Noi românii avem tendinţa de a ne critica ţara mai ales în faţa străinilor, neînţelegând că ăia au o cu totul altă gândire conform căreia dacă eşti nemulţumit de ceva, ai puterea de a îl schimba, deci acţionează în acest sens. Eu am învăţat de timpuriu din întâlnirile mele cu străinii să nu mă pun pe o treaptă mai jos decât ei pentru că nu am de ce. Dimpotrivă, dacă vom discuta de la egal la egal vom avea şansa să învăţăm mai mult unii de la ceilalţi.

Mi-a plăcut Rudolph Giuliani cu atitudinea lui extraordinar de pozitivă şi cu stilul de a vorbi. Mi-a reamintit că e important să învăţăm de la toţi cei pe care îi întâlnim fie în realitate fie la televizor.

P.S. Omul avea insigna americană la reverul hainei. Câţi români poartă o astfel de insignă? Şi să nu veniţi cu argumente de genul România nu e ca America, pentru că vin şi eu cu argumentul că nici America nu a fost întotdeauna aşa, ci a devenit astfel datorită modului lor de gândire, ilustrat excelent de Rudolph Giuliani.

Cu gândul la Nichita Stănescu

2008-12-12T19:55:00.012+02:00

Moto: Eu cred că un om este ceea ce-şi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparenţă, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. Nichita Stănescu

Pentru că sunt din Ploieşti. Pentru că Nichita e din Ploieşti. Pentru că am urmat cursurile aceluiaşi liceu. Pentru că exista un cult Nichita în vremea copilăriei şi adolescenţei mele. Pentru că este un mare poet. Pentru că a murit pe 13 decembrie 1983. Pentru că mi-e drag de el aşa cum l-am cunoscut prin intermediul poeziilor sale. Pentru că îmi place să mă regăsesc în imaginile lui plastice. Pentru că nu ştiu câţi din noi mai citesc poezie. Pentru că mi-era dor de Nichita.

Aceasta este poezia mea preferată sau mai degrabă fragmentele mele preferate. După ce le veţi citi, cu siguranţă veţi înţelege de ce.

Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Aşteptându-l pe Metrot

2008-12-12T19:32:00.010+02:00

În seara aceasta în timp ce aşteptam metroul care nu venea - probabil îşi pierduse şi el simţul timpului ca şi mine, am avut răgazul de a mă enerva şi calma de câteva ori succesiv, de a îmi face scrisoarea pentru moş Crăciun împreună cu o fetiţă din apropriere, de a vedea ce temeri are doamna profund însărcinată de lângă mine, de a socializa cu băieţii de cartier, de a asculta puţină chineză şi de a mă uita obsesiv la monitoarele cu publicitate. La un moment dat, am avut şi un acces de teoria conspiraţiei gândindu-mă că poate metroul întârzie ca să fie un număr mai mare de oameni care se uită la monitoare.

Şi am mai avut prilejul de a mă delecta cu una din ultimele mele fascinaţii, respectiv doamnele la 40 de ani cu accesorii bizare. Permiteţi-mi să exemplific. Era lângă mine o tanti cu o căciulă cu sclipici şi pufişor. Singura explicaţie pe care mi-o pot imagina este că a luat repede căciula fetiţei ei foarte mici, cel mai probabil pe motivul că nu are şi ea căciula ei din cauză de criză financiară.

După care mi-am amintit tot de doamne peste 40 de ani pe care le vezi îmbrăcate elegant, iar când îţi arunci o privire în capul lor dai peste tot felul de clame în formă de floricele şi steluţe. Eu sper că ele s-au jucat cu copiii de-a coaforul înainte de a pleca de acasă şi neastâmpăraţii i-au plasat strategic floricele cât mai colorate. Altfel, nu pricep cum te uiţi în oglindă, îţi aranjezi frumos steluţele în păr şi ieşi fericită pe uşă bucuroasă că tocmai ai împlinit 40 de ani. E un semn de infantilism teribil sau o lipsă de accesorii feminine. Nu e în niciun caz păstrarea copilului din tine, este nematurizare. Deja nu mai mi-e frică de criza de la 30 de ani, ci de cea de la 40.

Însă doamna care m-a siderat la modul absolut avea 50 de ani, un costum sobru şi nişte ciorapi de nailon sub care se întrezărea la nivelul gleznei o preafrumoasă brăţară. M-am mai uitat odată, crezând că de data aceasta cafeaua mea de dimineaţă nu îşi făcuse efectul. Nu, nu, cafeaua fusese pe fază. În faţa mea se afla o doamnă bine, cu un aer sever şi cu o brăţară în jurul gleznei. Cu greu m-am abţinut să nu o întreb cum de purta acea brăţară. Chiar eram curioasă să înţeleg de ce. Dacă aveţi vreo bănuială, să îmi daţi de veste, că eu încă mă mai întreb.

Închei cu exclamaţia unei fetiţe din metrou: Minunat! Da, doamnelor şi domnilor, viaţa e minunată şi oamenii şi mai minunaţi, indiferent dacă aşteaptă metroul, salariul, iubirea, pensia, moartea, alegerea primului ministru, eclipsa de soare totală, sfârşitul lumii sau orice altceva.

Tăria de caracter

2008-12-11T20:34:00.009+02:00

Moto: Strength does not come from physical capacity. It comes from an indomitable will. Mahatma Gandhi

Înţelepţii ne sfătuiesc ca în fiecare zi să facem măcar două lucruri care nu ne plac. Se pare că aşa ne exersăm voinţa şi contribuim la crearea unui caracter puternic. La ce e bun un astfel de caracter? El îţi va fi principalul aliat în viaţă în momentele cele mai grele. Şi deşi ne place să credem că nouă nu ni se va întâmpla nimic rău, fiecare din noi are porţia lui de provocări. De tăria caracterului depinde durata perioadelor dificile şi mai ales găsirea soluţiilor pentru a le depăşi.

Cu toţii suntem uimiţi atunci când vedem oameni grav bolnavi având un tonus extraordinar şi un optimism debordant. Boala i-a ajutat să îşi găsească cele mai importante trăsături de caracter şi să le capitalizeze. Tăria lor de caracter se află în spatele fiecărui zâmbet.

Eu mi-am propus să pun în aplicare această idee. Şi aceasta pentru că de regulă las multe din lucrurile pe care le am de făcut pe mâine, adică până devine foarte târziu şi deci mult mai stresant. Şi mereu îmi zic că data viitoare voi face altfel. Se pare că păcăleala asta nu ţine cu mine, deci trebuie să iau alte măsuri. Aşa că acum mă duc să arunc o privire pe lista chestiilor restante din programul meu pe săptămâna asta şi să trec la acţiune. Nu am nicio scuză să nu.

Idei trăsnite

2008-12-09T16:01:00.004+02:00

Moto: Courage doesn't always roar. Sometimes courage is the quiet voice at the end of the day saying, I will try again tomorrow.

Oricât de deştepţi şi talentaţi am fi, trecem uneori prin momente de slăbiciune care se dovedesc propice pentru tot felul de idei năstruşnice.

De exemplu, pe mine mă bântuie de vreo două săptămâni ideea că sunt o victimă. Nu ştiu de unde a apărut – mai ales că încă nu m-a lovit scleroza şi îmi amintesc sigur că urăsc victimizarea – dar mă ţine strâns. De dimineaţă până seara, îmi repetam că sunt o victimă a educaţiei, a familiei, a ţării, a sistemului, a slujbei, a alegerilor mele, etc. Cu cât îmi plângeam de milă mai abitir, cu atât simţeam nevoia să îmi plâng de milă şi mai mult ca să primesc de la alţii compătimiri, strângeri de mâini, încurajări răzleţe şi alte chestii inutile.

Nicio secundă nu m-am gândit că nu îmi face bine abordarea asta. Pentru că o trăiam, mi se părea aproape pre-destinată. Aşa că o cultivam cu mare pasiune. Mi se părea că la timpul potrivit nu m-am simţit victimă şi doar am acţionat, aşa că a venit timpul să fiu şi eu victimă ca majoritatea celor din jurul meu. Totul a durat până când mi-au căzut ochii pe următorul pasaj din cartea Getting Entrepreneurial! scrisă de Larry C. Farrell: Te simţi nedreptăţit? Imaginează-ţi că eşti sărac, fără studii, afro-american şi mamă singură în America secolului al 19-lea.

Aşa îşi începe povestea despre Sarah Breedlove Walker, una dintre primii milionari prin forţe proprii din America. Vă invit să îi citiţi povestea aici (http://books.google.ro/books?id=gcUjcQJlDNAC&pg=PA149&lpg=PA149&dq=%22try+being+poor+uneducated+african+american%22&source=web&ots=xhJtlnlCu4&sig=K7pnUuQ-wq0g8zYVcx2ZRqgAG3M&hl=ro&sa=X&oi=book_result&resnum=1&ct=result) sau în altă parte, dar să o citiţi. Te inspiră cu adevărat şi vine în sprijinul principiilor autorului conform cărora pentru a reuşi trebuie să dai dovadă de auto-motivare.

Aşa că acum sunt în plin proces de devictimizare, pentru că, din păcate, deşi revelaţia a fost instantanee, punerea în practică e mai greoaie. Îmi răsună şi acum în minte vorbele lui Sarah Walker: vin din câmpiile Sudului. De aici am fost promovată la spălătorie şi apoi la bucătărie. De aici, m-am promovat singură în afacerea cu produse de îngrijire a părului şi am construit o fabrică.

Până la urmă, nu trecutul e important, ci ceea ce faci cu prezentul!

Iubirea: verb sau substantiv?

2008-12-04T12:25:00.007+02:00

Moto: Happiness in marriage is not something that just happens. A good marriage must be created. It is not only marrying the right partner, it is being the right partner.

Cu toţii constatăm că ne moare iubirea. Sau ne întrebăm: oare îl mai iubesc pe celălalt? Dacă nu vei mai face nimic pentru partener şi doar vei aştepta să ai sufletul cuprins de dragoste şi alte sentimente similare, atunci nu există niciun dubiu că iubirea şi relaţia ta vor muri.

Sunt idei care cu siguranţă v-au dat târcoale şi pe care le veţi găsi la Stephen Covey exprimate succint şi convingător: "My friend, love is a verb. Love -- the feeling -- is a fruit of love the verb. So love her. Sacrifice. Listen to her. Empathize. Appreciate. Affirm her. Are you willing to do that? Reactive people make it a feeling. Hollywood has generally scripted us to believe that we are not responsible, that we are a product of our feelings. But the Hollywood script does not describe the reality. If our feelings control our actions, it is because we have abdicated our responsibility and empowered them to do so. Proactive people make love a verb. Love is a value that is actualized through loving actions. Proactive people subordinate feelings to values. Love, the feeling, can be recaptured."

Mi-aduc aminte de umirea de pe faţa unei prietene când i-am spus că iubirea se munceşte, e un efort continuu: Cum, iubirea nu vine de la sine? Ba da, primul impuls. Dar ca să nu îi scadă intensitatea şi ca să ajungă în profunzimea fiinţei tale, e nevoie ca în fiecare moment iubirea să se afle pe ordinea de zi. Unele lucruri ne vin în mod natural. Altele sunt anihilate de egoismul caracteristic fiecăruia dintre noi şi din acel moment începe sfârşitul, pentru că vom începe să emitem doar pretenţia de a fi iubiţi şi de a simţi acest sentiment fără a mai face nimic, că doar acum suntem într-o relaţie serioasă de mulţi ani care merge singură. Numai că aşa cum un vehicul are nevoie de combustibil şi de activarea unor comenzi, plus de manual de utilizare, aşa şi iubirea.

Pentru cei obişnuiţi cu iubirea din filme şi cărţi, toate aceste eforturi pot părea artificiale şi dovadă a lipsei iubirii. Greşit! Fiindcă atunci când iubeşti pe cineva, vei dori să faci toate eforturile, nu ca să-l păstrezi pe acel cineva lângă tine, ci pentru a face să crească iubirea voastră, pentru a evolua împreună individual şi în relaţia voastră. Abia aceea va fi garanţia că veţi rămâne împreună. Numai că eforturile trebuie să fie făcute de ambii parteneri, chiar dacă nu neapărat în egală măsură. Şi dacă celălalt nu e obişnuit cu tipul acesta de abordare, puteţi oricând să folosiţi citatul lui Covey. S-ar putea să fie o mare revelaţie.

Aşadar, să iubim. Să ne respectăm partenerii, să îi ascultăm, să empatizăm cu ei, să îi ajutăm să se afirme ca persoane. Să iubim.

Vin sărbătorile, vin sărbătorile

2008-12-03T10:12:00.011+02:00

Moto: Viaţa e primul dar, iubirea al doilea, iar înţelegerea al treilea. Marge Piercy

Coca Cola a confiscat puţin sărbătorile, dar nu-i nimic. Nu mă supăr pe ei pentru că e o poziţionare excelentă, iar eu sunt un consumator care, atunci când s-a lăsat de fumat, s-a lăsat şi de Coca Cola. Că aşa e în tenis cu viciile.

Când vine vorba de sărbătorile de iarnă, vine vorba şi despre cadouri, nu-i aşa? În copilărie îmi doream să fiu un fel de Moaşa Crăciun şi să ofer cadouri tuturor. Şi nu orice fel de cadouri, ci fix cele pe care oamenii şi le doreau. Evident, am crescut, şi, deşi acum există posibilitatea unei afaceri profitabile cu cadouri, parcă nu e acelaşi lucru.

De ce voiam să ofer daruri? Pentru că mi se părea cel mai frumos gest din lume. În primul rând, împlineai dorinţele cuiva. În al doilea rând, îţi manifestai sentimentele în mod palpabil, frumos împachetate şi legate cu fundiţă.

Apropo de motivaţiile noastre atunci când cumpărăm cadouri, se pare că cei care planifică din timp se gândesc mai mult la fericirea celor "cadorisiţi", acordă mai multă atenţie alegerii cadoului şi abia aşteaptă să vadă cum vor reacţiona în momentul primirii. Aceiaşi cercetători afirmă că cei care lasă cumpărarea cadourilor pe ultima sută de metri au mai degrabă trăiri negative şi se axează pe evitarea dezamăgirii şi nu pe provocarea unei bucurii. Probabil aşa înţelegem de ce unele cadouri sunt ideale, iar altele un fiasco total.

Cât despre nebunia darurilor de Crăciun şi marea manipulare de tip comercial-marketing-publicitate, prefer să nu comentez nimic. Decât că poate lista cadourilor de Crăciun devine din ce în ce mai lungă în fiecare an din cauza presiunilor exterioare. Şi că uneori bucuria cadourilor e înlocuită de anxietatea costurilor.

În final, vă doresc să primiţi măcar o parte din cadourile visate sau măcar unul şi să dăruiţi măcar un cadou ales din timp şi cu grijă. Vin sărbătorile, vin sărbătorile ...

Later edit: voi ce vă doriţi de acest Crăciun, că poate Moşul citeşte blogul şi vede :-)

Iubire de şi pentru viaţă

2008-12-02T19:02:00.012+02:00

Moto: A iubi înseamnă a te naşte. Antoine de Saint-Exupéry

Vă mai aduceţi aminte de povestirea lui Antoine de Saint-Exupéry din Terre des hommes în care acesta descrie în timp real şi cu destul tragism aventura unui pilot prăbuşit în Anzi care reuşeşte să supravieţuiască acestui eveniment nefericit gândindu-se la soţia şi prietenii săi? Mais je me disais: Ma femme, si elle croit que je vis, croit que je marche. Les camarades croient que je marche. Ils ont tous confiance en moi. Et je suis un salaud si je ne marche pas.

Pentru mine este esenţa iubirii şi a responsabilităţii faţă de ceilalţi. Aşa cum bine îmi mărturisea un prieten: ştiu că ea mă iubeşte şi mai ştiu că şi ea ştie că o iubesc, nu îmi este teamă că voi muri şi vreau să cred că această iubire împărtăşită va fi cea care mă va ajuta să lupt pentru viaţa mea, dacă vreodată va fi nevoie.

Pe scurt: în situaţii limită, faptul că eşti iubit şi iubeşti pe cineva, fie el părinte, partener, soţ, copil, etc, ar trebui să reprezinte principala motivaţie de a rămâne în viaţă. Important e să nu uităm că iubim şi că suntem iubiţi în atât de multe feluri.

I love Google

2008-11-28T15:59:00.007+02:00

Da, ştiu, nu sunt singura. Voi trece peste povestea apariţiei acestui motor de căutare, care e totuşi interesantă. Dacă aveţi copii care vor să se lase de şcoală ca să câştige bani, ar fi bine să le menţionaţi că băieţii ăştia au dat lovitura cu Google fiind doctoranzi la Stanford şi nu tăind frunze la câini. Promit să nu ma isterizez la o posibilă teorie a conspiraţiei că Google îşi propune să conducă lumea.

Îmi place de Google pentru că are o interfaţă prietenoasă şi pentru că îmi este foarte util în procesul de căutare. În copilărie, în vremea când trebuia să scriem compuneri despre toamnă, ţin minte că înainte de a mă apuca efectiv de scris mai întâi căutam toate cărţile din bibliotecă unde ştiam, speram sau bănuiam că e vorba şi despre toamnă. Acum, situaţia s-a simplificat. Nu mă mai pierd printre cărţile înşirate în jurul meu – şi doamne, că dor mai îmi e de timpurile de atunci - apăs căutare şi gata treaba.

Şi mai am un motiv pentru care îmi place de Google. Îmi place cum îşi transformă logo-ul pentru a sărbători diverse evenimente: nu ştiu câţi ani de existenţă Lego, Jocurile Olimpice de la Beijing, Anul Nou, etc. Pentru a vedea toate aceste„Google doodles” realizate de-a lungul timpului, vă invit să vizitaţi pagina aceasta: http://www.google.com/holidaylogos.html.

Deunăzi, de fapt săptămâna trecută au avut un Google doodle cu un tablou al lui Rene Magritte. Pentru mine a fost o bucurie, pentru că uitasem de Magritte, deşi acasă am o colecţie întreagă de ilustrate cu picturile lui. Şi dacă vă place stilul, puteţi vedea mai mult pe http://www.magritte.be/.

Preferatul meu rămâne cel pentru aniversarea lui Salvador Dali de acum câţiva ani. Păcat că a trebuit să fie retras pe motive de drepturi de autor. Cei care au provocat retragerea nu cred că au realizat impactul pe care Google îl are asupra vizitatorilor săi şi că majoritatea măcar s-ar fi informat asupra lui Dali si a tabloului, dacă nu s-ar fi şi hotărât să mearga să viziteze locul unde a creat acesta.

Aştept să văd care va fi următorul Google doodle.

România, mormonii şi recesiunea

2008-11-27T20:44:00.003+02:00

Pe la omienouăsutenouăzecişipatru, pe când subsemnata era în plină naivitate romanţioasă adolescentină, liniştea urbei mele republicane fu perturbată de apariţia unor tineri blonzi, cu faţa albă ca spuma laptelui, costume impecabile, americani ce o mai rupeau şi pe româneşte. Bănuiesc că îi recunoaşteţi pe misionarii mormoni care la un moment invadaseră România ca pe un mare obiectiv strategic.

Iluziile de amor s-au dus pe aripile timpului, mintea mi-a revenit şi împreună cu ea şi întrebarea câţi români au fost convertiţi de aceşti băieţi? Şi cât a durat convertirea lor, după ce ajutoarele financiare s-au terminat şi românii au revenit la realităţile lor balcanice. Ar fi interesant de realizat un studiu sociologic pe tema aceasta. Fiindcă după revoluţie ţara noastră a devenit un teritoriu foarte tentant pentru numeroase culte religioase. Unele şi-au găsit adepţi pe termen scurt datorită avantajelor propuse. Altele au reuşit să îi fidelizeze pe oameni mai mult. Cum, ar fi o întrebare care merită să primească un răspuns.

Probabil peste câteva decenii când ne vom detaşa mai mult şi ne vom mai maturiza ca popor vom reuşi să realizăm studii despre noi, ca să ne cunoaştem mai bine ca popor, ca naţie, ca element geopolitic, etc. Popoarele, întocmai ca şi oamenii, trebuie să se cunoască foarte bine pentru a rezista presiunilor istoriei şi pentru a contribui la progresul lor.

Revenind la mormoni, aseară, pe o ploaie urâtă şi rece, doi misionari trăgeau după ei nişte bagaje imense, ca şi cum s-ar fi retras de pe un teritoriu unde invazia nu a reuşit. Şi mă întrebam dacă şi ei sunt afectaţi de criza economică. Pentru că tot acest misionarism costă destul de mult, nemaimenţionând preferinţa lor pentru poligamie, care trebuie să fie destul de costisitoare, mai ales în vremuri de restrişte.

De ce scriu despre ei? Pentru că am constatat aseară că uitasem de ei şi am realizat cât de flexibilă e memoria şi cât de uşor trecem peste anumite lucruri. Şi nu e prea înţelept în condiţiile în care România nu şi-a prea învăţat lecţiile trecutului.

Amos Oz

2008-11-26T23:42:00.009+02:00

Moto: Literary and political work helps people to ged rid of stereotypes. Amos Oz

Nu ştiţi ce să mai citiţi? Vă recomand Cutia neagră a scriitorului israelian Amos Oz. Este un roman destul de vechi- a apărut în anul 1987 - dar absolut extraordinar. Pe copertă scria că nu-l poţi lăsa din mână până la sfârşit. Am râs, crezând că e o strategie de a-i face pe oameni să citească. Vă confirm că e într-adevăr foarte captivant, că oamenii ăia sunt atât de reali, încât dacă te uiţi în jur îi poţi vedea şi tocmai de aceea abia aştepţi să vezi care va fi soarta lor. Efectul este obţinut şi prin tehnica narativă, dar să nu intrăm în detalii tehnice. Oricum, este interesant de mutat perspectiva de cititor din spaţiul european în cel al Israelului. Veţi descoperi alte problematici, dar aceleaşi tipologii umane.

Personal, romanul mi-a aruncat cel puţin o provocare: răsturnarea paradigmei fericirii.

Citez:
"Desigur, nu ai uitat vestita lege din introducerea la Ana Karenina, când Tolstoi, învăluit într-o pelerină de o divinitate rustică [...] declară că toate familiile fericite se aseamănă între ele, pe când cele nenorocite sunt nenorocite fiecare în felul său. Am tot respectul faţă de Tolstoi, însă eu cred contrariul: majoritatea nenorociţilor se zbat în suferinţele lor conform aceleiaşi formule fixe [... ]. Pe când fericirea e un obiect fin şi rar, ca un fel de vază chinezească, iar puţinii care au ajuns la ea au gravat-o semn după semn, de-a lungul anilor, fiecare după propria imagine, după propriile măsuri, aşa încât nici o fericire nu seamănă cu alta. Iar când a fost turnată fericirea, s-au amestecat şi suferinţele şi umilirile, aşa cum aurul ar trebui să fie extras din mineralul brut. Există fericire pe lume, Alex, chiar dacă e efemeră ca un vis."

Mie mi-a schimbat modul de raportare la fericire şi la nefericire. Dacă vouă nu, nu e nimic. Sper măcar să vă placă scriitura lui Amos Oz.

Mandolina şi metroul

2008-11-21T13:20:00.001+02:00

Natura umană din metroul bucureştean devine un subiect din ce în ce mai frecvent în conversaţiile utilizatorilor acestui mijloc de transport. De la o vreme, oamenii se poartă de parcă ar participa la competiţia vieţii lor care presupune călcatul cel mai frumos de picioare, înghiontitul cel mai artistic, punerea de obstacole eficiente în calea coborârii şi tot aşa.

Acelaşi metrou este şi scena pentru o formaţie care seamănă cu LaStrada, dar nu ştiu dacă e ea – o să mă informez şi o să vă spun. Băieţii ăştia transformă Piaţa Victoriei în altă lume. Nu ştiu câţi din cei care trec pe lângă ei, îi aud şi se lasă în voia muzicii, dar o astfel de statistică este lipsită de importanţă. Eu le mulţumesc pentru că de fiecare dată când sunt acolo îmi schimbă peisajul mental.

De dimineaţă, cuminţi, între două automate de Coca Cola, cu zeci de trecători grăbiţi în jur, cântau un tango. Soarele era prezent şi el. Pe măsură ce urcam treptele simţeam că urc de fapt o scară de lumină. Eram toată un zâmbet care poate nu ar fi fost acolo în lipsa muzicienilor cu mandolina din Piaţa Victoriei. Viaţa poate fi şi armonioasă, nu doar o probă de supravieţuire.

Cum ceri ajutor

2008-11-20T20:12:00.003+02:00

Moto: Remember, if you ever need a helping hand, you'll find one at the end of your arm. . . As you grow older you will discover that you have two hands. One for helping yourself, the other for helping others. Audrey Hepburn

Pare simplu, nu? Ai o problemă, strigi după ajutor şi se rezolvă. Dar nu toate problemele sunt de genul ţeavă spartă care poate fi reparată de un instalator. Altele sunt mult mai subtile şi ţin de personalitatea noastră, de complexele şi frustrările din noi, de ambiţiile şi disperările noastre, de dorinţele şi neputinţele din dotare. Cum faci să semnalezi celorlalţi că tu ai o problemă şi mai ales că ai nevoie de ajutorul lor? Dacă joci cartea tristeţii şi a figurii întunecate, nu vei primi decât întrebări apocaliptice: aoleu, dar ce se întâmplă cu tine? şi sfaturi pe măsură: Nu mai fi aşa de negru că doar nu e sfârşitul lumii.

Uneori e greu să spui direct ce te doare astfel încât cei din jurul tău să te poată ajuta. Şi asta se întâmplă în principal din două motive. Primul, am fost educaţi într-o societate unde nu dădea bine să nu ştii, să nu poţi, era ruşine, erai judecat destul de nefavorabil. Al doilea, pentru că nici nu ştii foarte bine ce problemă ai şi de fapt ţi-ar trebui un ajutor care să dea de capăt iţelor încurcate ale minţii şi emoţiilor noastre.

Adesea presupunem că cei dragi nouă ne pot citi gândurile şi pot să ne dea o mână de ajutor fix când avem nevoie. Nu e chiar aşa. Mare mi-a fost surpriza când, în timp ce rememoram cu mama viaţa mea de studentă şi mă plângeam de emoţiile enorme pe care le trăiam înainte de fiecare examen, ea să îmi spună: Tu? Ai avut tu emoţii? Nu s-au văzut niciodată!!! Şi asta în condiţiile în care locuiam în aceeaşi casă. Şi deşi mi-am promis să nu uit ideea asta, că nimeni nu poate şti cu adevărat ce e în sufletul tău, pentru că nu are instrumentele necesare, mai îmi scapă din vedere uneori. Că, de, mă iau cu trăitul. Şi nu e bine. Tot eu sunt cea care sufăr. În plus, şi prietenii mei sunt împovăraţi pentru că le reproşez ceva ce le era imposibil să facă.

Bun. Am stabilit că e înţelept să cerem ajutor şi că cel mai simplu e să o facem direct, fără ascunzişuri. Întrebarea următoare ar fi cui. De regulă, celor mai apropiaţi. Ocazional, ar fi bine să mai schimbăm paradigma şi să cerem ajutor de specialitate şi nu mă refer aici doar la ajutorul psihologului, ci şi la ajutorul unui amic contabil sau economist dacă avem necazuri financiare de planificare sau investiţii, unui amic al altor amici care se ocupă de imobiliare, dacă vrem să închiriem sau să cumpărăm ceva, etc. E foarte important să nu ne limităm aria de căutare.

Dar cel mai important lucru este să ceri ceea ce ţi se poate oferi. Ştiu că abordarea aceasta pare ameninţătoare la adresa progresului, dar sunt sigură că e benefică nervilor. Cred că e cea mai mare greşeală pe care o fac femeile în privinţa bărbaţilor: le cer lucruri pe care aceştia nu sunt în stare să le ofere din cauza determinismului de ordin genetic şi cultural. Femeile înţeleg foarte greu că un bărbat, indiferent cât de minunat este şi oricât de mult le-ar iubi, este incapabil de anumite gesturi. El o să vină cu soluţii, foarte bune de altfel, pe când ea are nevoie să fie ţinută în braţe şi să i se valideze emoţiile. El nu o să ştie ce să facă cu o femeie prăbuşită emoţional, fiindcă lui nu prea i se întâmplă aşa ceva. Avea Stephen Covey un exemplu foarte bun în legătură cu principiul Harta nu este teritoriul, şi asta se aplică şi în cazul relaţiei dintre femei şi bărbaţi. El povestea cum că dacă te afli în Chicago şi ai harta oraşului Detroit, oricât de tare te-ai strădui şi oricât de pozitiv ai fi, nu vei putea ajunge la obiectivul propus (recunosc că nu mai ţin minte oraşele exact). Aşa şi cu femeile – ele au propria hartă după care se ghidează în relaţia cu el. La fel şi bărbaţii. Numai că hărţile respective au foarte puţine puncte în comun şi chiar dacă cei doi ajung să se cunoască foarte bine, ei vor judeca mereu în baza hărţii primare.

În concluzie, este responsabilitatea ta să ceri ajutor atunci când ai nevoie, este datoria ta faţă de tine. Nu îi judeca prea tare pe ceilalţi dacă nu reuşesc să îţi ofere sprijinul întocmai cum sau când voiai. Cu siguranţă, fac mult mai mult pentru tine decât îţi dai tu seama în focul problemei sau al supărării. Ajutorul se cere şi se primeşte cu răbdare şi toleranţă.

Later edit: Ajutorul se oferă cu la fel de multă răbdare şi toleranţă.

Fără titlu

2008-11-19T13:57:00.008+02:00

Moto: Success is not a matter of luck – it begins with a clear goal and well-thought out plan. If you follow your plan and are not put off by setbacks, you will get where you want to be.

Cu ceva timp în urmă a circulat pe mail un document interesant intitulat Manifestul succesului. Acesta cuprindea 200 de idei simple pentru a avea o viaţă complexă şi împlinită. De departe, sfatul cel mai important mi se pare următorul: Nu lăsa ca lucrurile care contează cel mai mult în viaţa ta să depindă de cele care contează cel mai puţin. În fiecare zi, fă-ţi timp să te întrebi dacă "astfel îţi foloseşti la maxim timpul şi energia." Gestionarea timpului înseamnă gestionarea vieţii, aşa că păzeşte-ţi timpul cu mare grijă.

De ce mi se pare important? Fiindcă eu fac complet invers. Şi pentru că nu cred că suntem chiar atât de unici pe cât ni se pare, sunt convinsă că mai sunt şi alţii ca mine.

Încerc să mă dumiresc de ce nu sunt în stare. Să o luăm pe căprării:

1. sunt obişnuită să trăiesc la întâmplare. Atâta timp cât am studiat, reperele mele constau în a da la liceu, la facultate, diverse examene, licenţă, masterat, etc. Apoi m-am angajat şi soarele în jurul căruia mă rotesc este serviciul. El mă epuizează şi atunci trăiesc printre picături, adică în momentele în care nu sunt la serviciu. Numai că eu ar trebui să fiu soarele meu, indiferent de situaţia de viaţă în care mă voi afla.

2. îmi lipseşte viziunea de ansamblu şi mi se pare că va exista mereu un mâine. Şi dacă nu va fi aşa? Ar trebui să pot vedea viaţa la scară mare, cu un plan adecvat personalităţii mele, cu o succesiune de obiective de îndeplinit şi etape intermediare de progres. Nu trebuie să fie un plan definitiv, ci unul în permanentă schimbare pentru a ţine pasul cu schimbarea de vârstă, statut social şi ce mai vreţi voi. Probabil aşa mi-aş da seama spre ce mă îndrept, nu doar înspre un viitor luminos, cum mă păcălesc în prezent, şi mi-aş folosi cu înţelepciune resursele din dotare, inclusiv resursa timp.

3. vă las pe voi să mă ajutaţi la punctul trei.

P.S. Pentru o "minte" de ajutor, puteţi citi şi articolele lui Dragoş Mănac, dacă nu o faceţi deja, începând cu http://www.manac.ro/2008/09/12/teoria-egoismului/.

Ştirea mută

2008-11-17T23:21:00.009+02:00

V-aţi uitat vreodată la televizor fără sonor? Sper să răspundeţi da. Dacă nu, nu-i nimic, mai aveţi timp. Trebuie să încercaţi neapărat. E un exerciţiu excelent de atenţie şi imaginaţie. De exemplu, am urmărit o întreagă emisiune Profesioniştii fără să aud nimic din ea. Din fericire, invitat era ambasadorul Germaniei şi deci exista subtitrare. Însă marea provocare a fost să înţeleg ce spune Eugenia Vodă pentru că ea vorbea în română. Şi am reuşit aproape tot, cu excepţia câtorva cuvinte. Şi asta pentru că domnia sa are o dicţie impecabilă. Fantastică, de-a dreptul.

De ce îmi place să mai domolesc volumul? Pentru că în momentul în care simţul auzului nu mai este conectat, focusul se mută pe non-verbal. Şi e foarte interesant de urmărit jocul interlocutorilor. Asta în cazul în care vă dă târcoale aceeaşi curiozitate care nu mă lasă în pace pe mine: să descopăr fiinţa umană sub toate faţetele ei.

Astăzi, cum stăteam cuminte pe scaun înainte să intru la doctor, m-a frapat paradoxul de a fi într-o sală de aşteptare plină de oameni care se uitau la o televiziune de ştiri românească cu volumul zero. Mi s-a părut amuzant să nu ai alte indicii despre ceea ce vezi decât expresia prezentatorului, imaginile şi eventual câteva titluri mai mult sau mai puţin bombastice. În acelaşi timp, mi s-a părut şi un exerciţiu foarte interesant, un fel de gimnastică mentală. Data viitoare când daţi drumul la ştiri, reduceţi volumul şi vedeţi ce se întâmplă. Nu uitaţi să îmi spuneţi şi mie.

Creştinism şi „afacerism”

2008-11-12T17:46:00.003+02:00

Moto: Dacă oportunităţile nu-ţi bat la uşă, atunci construieşte o uşă la care ar putea bate!

„Bate şi ţi se va deschide”, „Cere şi ţi se va da” sunt doar câteva din maximele lui Iisus intrate deja în vorbirea curentă. Mai mult decât atât, în această lume condusă de business la superlativ, principiul pe care se sprijină aceste cuvinte e mai mult decât folositor.

Apropo, îmi place cum ne iluzionăm când considerăm că abia acum banul a cucerit lumea. El a fost din toate timpurile factorul cel mai important pentru că acordă putere. Marile descoperiri geografice s-au făcut pentru sporirea resurselor şi consolidarea poziţiei politice şi financiare a ţărilor respective şi nu doar din avântul cunoaşterii.

Revin la sfaturile lui Iisus care acum se găsesc în toate cărţile de management şi antreprenoriat. You just have to ask, spun acestea. Adică exact ce spunea şi Iisus. „Cere şi ţi se va da.” Cere un răspuns şi vei primi o soluţie. Cere o amânare a termenelor limită, o eşalonare a plăţilor, o reorganizare a contractelor şi vei obţine profitul/succesul/rezultatul dorit. „Bate şi ţi se va deschide”. Bate la uşa altor produse, a altor nevoi ale consumatorilor şi aceştia te vor primi în casa lor.

Mi-am amintit de toate acestea în timp ce căutam o colegă în biroul nostru răspândit pe 6 etaje. Mă instruise clar cum să ajung la ea: cum intri, o iei la stânga. Am intrat, m-am îndreptat spre stânga şi am văzut o uşă. Şi pentru că aveam în minte organizarea birourilor de la alte etaje, am considerat că e o uşă de ieşire, aşa că am luat-o la dreapta. Evident, am greşit. Colega mea se afla în camera din spatele uşii respective. Dacă aş fi continuat să merg drept înainte, aşa cum îmi explicase, şi aş fi bătut la uşă, aş fi ajuns mai repede. Cel puţin, am întrebat o altă colegă unde o puteam găsi pe cea căutată. Dar nu mai bine băteam la uşă din prima?

Părinţii mei, copiii mei

2008-11-10T12:12:00.002+02:00

Moto: To maintain a joyful family requires much from both the parents and the children. Each member of the family has to become, in a special way, the servant of the others. Papa Ioan Paul al II-lea

Am avut noroc. Provin dintr-o familie moderat disfuncţională. Pornesc de la premisa că toate familiile sunt disfuncţionale. Tind să fiu de acord cu ea în baza a ceea ce văd în fiecare zi în jurul meu. Cum spuneam, am avut noroc, pentru că totuşi am o relaţie bună cu părinţii mei. E adevărat că a trebuit să trec peste turbulenţele adolescenţei şi peste o suspiciune de cancer a mamei mele pentru a deveni mult mai tolerantă în relaţia cu ei. Am realizat atunci la 22 de ani cât timp am aşteptat rezultatul biopsiei că părinţii sunt oarecum mai fragili decât noi. Că sunt mai obosiţi de viaţă şi mai încărcaţi de responsabilităţi. Că sunt fixaţi în tiparele comportamentale pe care le-au exersat toată viaţa. Mi-am dat seama că ar fi fost o prostie să le cer să se schimbe drastic. În schimb, am adoptat o altă tactică. Mi-am pus ochelarii cu lentile roz şi m-am axat să văd la părinţii mei toate acele lucruri pentru care trebuie să le fiu recunoscătoare: iubirea lor, valorile şi principiile insuflate, amintirile noastre frumoase. Resturile urâte au fost reduse, neabandonând totuşi ideea de a-i face să se dezbare de anumite chestii. Dar am încetat să îi mai condamn pentru diverse. E foarte simplu să dai vina pe părinţi pentru tot, însă e mult mai complicat să iei ce e mai bun de la ei şi să arunci neghina. Cert este că din acel moment relaţia noastră s-a îmbunătăţit fantastic. De atunci, nu am mai avut niciodată nicio criză, deşi am fi putut. De atunci, mă încearcă sentimentul că mi-am adoptat părinţii, că au devenit copiii mei. Am aceeaşi indulgenţă ca şi în cazul copiiilor. Am aceeaşi bucurie pentru tot ceea ce fac exact ca atunci când asişti la primii paşi. Am aceeaşi nelinişte când se îmbolnăvesc ca atunci când nu dormeau nopţile ca să aibă grijă de mine.

Nu ştiu dacă strategia asta dă roade şi în cazul altor familii cu situaţii mai complicate. Tot ce ştiu este că eu nu pot trăi fără să fiu în armonie cu părinţii mei. Probabil şi pentru că sunt singură la părinţi şi atunci ei au fost principala mea realitate. Şi mai ştiu că merită făcut orice efort pentru obţinerea echilibrului dintre copii şi părinţi, fie dintr-o parte, fie din cealaltă.

Moartea

2008-11-07T09:46:00.004+02:00

Faptul că am decis să aduc puţin în discuţie moarte nu înseamnă nici că sunt deprimată, nici că am gânduri sinucigaşe, nici vreo altă bazaconie de acest fel. Articolul marchează simplu nişte schimbări prin care trec cu privire la înţelegerea şi acceptarea vieţii şi a morţii.

De fapt, făcându-mi curăţenie prin fişierele din calculator, am dat peste o "poezie" care m-a marcat profund, ceva gen momentul de iluminare din zen. Ţin minte că eram la birou în mijlocul telefoanelor şi tastaturilor dezlănţuite când o prietenă filolog mi-a trimis predica-poezie. Am citit-o repede, nu pentru că mă grăbeam, ci pentru că nu îmi venea să cred că poţi vorbi despre moarte şi mai ales despre efectele ei asupra celorlalţi simplu, fără patetisme şi lacrimi inutile.

Nu există o concluzie, mai degrabă un final deschis şi enervant, aşa ca în povestirile zen.

Death is nothing at all. It does not count.

I have only slipped away into the next room. Nothing has happened.
Everything remains exactly as it was.

I am I, and you are you, and the old life that we lived so fondly together is untouched, unchanged.

Whatever we were to each other, that we are still.
Call me by the old familiar name.

Speak of me in the easy way which you always used.

Put no difference into your tone.

Wear no forced air of solemnity or sorrow.

Laugh as we always laughed at the little jokes that we enjoyed together.

Play, smile, think of me, pray for me.

Let my name be ever the household word that it always was.

Let it be spoken without an effort, without the ghost of a shadow upon it.

Life means all that it ever meant. It is the same as it ever was.

There is absolute and unbroken continuity.

What is this death but a negligible accident?

Why should I be out of mind because I am out of sight?

I am but waiting for you,

for an interval,

somewhere very near,

just round the corner.

All is well.

Henry Scott Holland

Spune nu

2008-11-05T17:06:00.002+02:00

Moto: The art of leadership is saying no, not saying yes. It is very easy to say yes. Tony Blair

Una din problemele cu care eu şi ceilalţi membri mai generoşi ai familiei mele ne confruntăm frecvent este incapacitatea de a spune NU. Şi asta pentru că noi considerăm că e un act de egoism să refuzi pe cineva, că e o dovadă clară că interesele noastre sunt mai presus de interesele altcuiva şi asta nu e frumos, creştineşte, etc.

La unii dintre noi, fenomenul a ajuns să fie patologic, astfel încât tot timpul suntem la dispoziţia cuiva. Asta până când ne este pusă în pericol sănătatea sau viaţa şi devenim incapabili fizic de a mai sări în ajutorul oricui. La alţii, fenomenul e mai subtil şi se manifestă numai faţă de un număr restrâns de persoane, părinţi, iubiţi, etc.

Înainte să mă apuc de scris credeam că articolul va fi unul de self-help în care să dau sfaturi din experienţa mea şi a altora despre cum să spui nu, cum să îţi creşti stima de sine şi persoana ta să capete mai multă importanţă decât a celorlalţi, despre cum să înfrângi sentimentul de vinovăţie care te bântuie în cazul în care refuzi pe cineva. Între timp, m-am răzgândit. Poate fiindcă au trecut câteva ore de când am întrerupt scrierea articolului. Poate fiindcă am ieşit din starea sfătoasă şi sunt într-una mai belicoasă.

Mesajul de fond rămâne acelaşi: spune nu atunci când ai motive întemeiate să nu spui da. Şi mai ales spune nu, după ce ai luat în calcul şi efectul refuzului tău asupra celuilalt.

Despre prietenie

2008-10-22T14:15:00.003+03:00

"Ce e mai plăcut decât să ai pe cineva cu care să îndrăzneşti să vorbeşti totul cum vorbeşti cu tine? Ce preţ ar avea bucuria în împrejurări fericite, dacă n‑ai avea pe cineva care să se bucure de ea la fel ca tine? Iar nenorocirea ar fi greu s‑o înduri fără cineva care s‑o suporte şi mai greu decât tine. În sfârşit, toate celelalte lucruri pe care le dorim sunt potrivite fiecare de regulă pentru un singur scop: bogăţia, ca să te foloseşti de ea; puterea, ca să fii onorat; onorurile, ca să fii lăudat; plăcerile, ca să te bucuri; sănătatea, ca să fii cruţat de durere şi să te slujeşti cum trebuie de corpul tău; prietenia însă conţine cele mai multe avantaje. Oriunde te întorci, ea e de faţă; nu e îndepărtată de nicăieri; nu e niciodată inoportună, niciodată supărătoare; aşadar nu ne folosim nici de apă, nici de foc, cum se spune, în mai multe împrejurări decât de prietenie. Şi nu vorbesc acum despre prietenia de rând sau cea obişnuită, care şi ea încântă şi foloseşte, ci despre cea adevărată şi desăvârşită. Căci prietenia dă mai multă strălucire împrejurărilor fericite şi uşurează nenorocirea, împărţind‑o şi împărtăşind‑o.

De aceea mi se pare că prietenia îşi are originea mai degrabă în natura omului decât în nevoie, că provine mai mult dintr‑o înclinare sufletească, unită cu un sentiment de iubire, decât din calculul folosului pe care l‑ar putea aduce.

Nimic nu e mai greu decât ca prietenia să dureze până în ultima zi a vieţii; căci de multe ori se întâmplă sau ca interesele să fie deosebite, sau ca ideile politice să nu fie aceleaşi, şi adesea se schimbă până şi caracterul oamenilor, uneori din cauza împrejurărilor nefericite, alteori datorită înaintării în vârstă.

în prietenie să consfinţim această lege: să nu cerem lucruri nedemne şi nici să nu le facem, dacă ni se cer. Aşadar să hotărâm că prima lege a prieteniei este aceasta: să cerem de la prieteni ceea ce e cinstit, să facem pentru prieteni ceea ce e cinstit, şi, fără să aşteptăm să fim rugaţi, să fim totdeauna plini de zel, să nu şovăim niciodată şi să îndrăznim să ne spunem sincer părerea. Prietenii care ne sfătuiesc bine trebuie să aibă foarte mare autoritate în prietenie, să folosească această autoritate îndemnând nu numai pe faţă, dar chiar energic, dacă împrejurarea o va cere, şi totodată să găsească ascultarea cuvenită.

Fiecare se iubeşte pe sine nu pentru a obţine de la sine vreo răsplată a iubirii sale, ci fiindcă fiecare îşi este drag din fire. Şi dacă nu se va întâmpla la fel şi în prietenie, nu vom găsi niciodată un adevărat prieten; căci acesta este un fel de alter ego. Cine priveşte un adevărat prieten priveşte oarecum propriul său chip."

Marcus Tullius Cicero

Americanii ăştia

2008-10-15T22:41:00.005+03:00

Moto: I didn't have anybody, really, no foundation in life, so I had to make my own way. Always, from the start. I had to go out in the world and become strong, to discover my mission in life. Tina Turner

Nu am să vorbesc despre dezbaterea dintre Obama şi McCain ce se desfăşoară în seara asta, nici despre criza financiară sau încrederea şi mândria nemărginită a americanilor, ci despre Tina Turner. Ei, bine, tocmai am văzut-o pe femeia asta de 69 de ani, pe scenă, cântând şi dansând, mai vie decât mine şi toţi colegii mei sub 30 de ani. Sunt în admiraţie infinită.

Da, e o celebritate, are bani, îşi permite super îngrijiri şi tratamente. În acelaşi timp, sunt şi alte vedete, vai de capul lor după câţiva ani de faimă. Şi, totuşi, Tina avea pe scenă ceva ce banii nu pot cumpăra: PASIUNE. Şi mai avea profesionalism. Perfecţionismul şi standardele înalte erau evidente în tot ce se întâmpla pe scenă.

P.S. Sper să vă molipsiţi şi voi: http://www.youtube.com/watch?v=6-6-7N9AxTE&feature=related

Boogie II

2008-10-14T12:47:00.001+03:00

Filmul asta te mai poate învăţa o lecţie dacă vrei. Sună a clişeu şi îmi amintesc cât mă enervam la 20 de ani când auzeam asta. Acum după ceva ani în câmpul muncii şi al vieţii, tind să fiu de acord cu faptul că trebuie neapărat să faci ceea ce îţi place, în egală măsură în plan personal şi profesional. Că e aşa o pierdere dacă procentul lucrurilor care trebuie este mai mare decât al celor care îţi plac.

Mie mi-e foarte greu să fac asta, fiindcă aşa cum spuneam, sunt copil cu educaţie comunistă, în care munca era mai presus de toate, iar distracţia şi ea pe acolo. Astfel încât am rămas cu ideea, că mai întâi faci ceea ce trebuie, te achiţi de obligaţii şi abia apoi de ceea ce îţi place, dacă mai poţi. Doar că în prezent e practic imposibil din cauza resursei insuficiente numită timp. Şi atunci e bine să schimbi roata. Aşa că mă educ din greu să îmi trăiesc viaţa cu sens, să nu îmi pară rău.

Boogie I

2008-10-09T09:58:00.009+03:00

Tocmai mă pregăteam să scriu un articol despre certurile absurde care au loc într-o relaţie de cuplu. Şi cum mă codeam că nu ştiam din ce parte să mă apuc, salvarea a venit de la Boogie. Este primul film românesc la care din primul moment am simţit că este autentic. Priveam, ascultam, procesam şi îmi ziceam: da, aşa e, copilul acela există, şi se joacă fix ca în film, haotic, fără planuri de construcţie cum ar vrea adulţii. Da, cuplul acela e de fapt o reprezentare dureros de fidelă a majorităţii cuplurilor din România zilelor noastre: el munceşte pe rupte, în timp ce ea îşi sacrifică viaţa profesională pentru a avea şi a creşte copiii. Nu ştiu cum a fost scris scenariul, dar gradul lui de veridicitate este maxim, dialogurile se întâmplă în timp real şi îmi aduc aminte de zeci de discuţii între prieteni la care am asistat.

Revenind la certuri, eu nu sunt de acord cu credinţa populară conform căreia la mânie se vede adevărata faţă a unui om. Clar e cea mai urâtă faţă a lui, dar nu cea mai apropiată de adevăr şi asta pentru că o ceartă este ca o sesiune de dezbatere, diferenţa fiind dată de doza mai mare de subiectivitate. Mă trezesc uneori că spun lucruri în mijlocul certurilor pe care nu numai că nu le cred, dar şi sunt împotriva lor. Şi întrebându-mă de unde naiba au venit, realizez că de fapt cauzele erau cu totul altele şi că voiam să spun cu totul altceva. Numai că celălalt a apucat deja să audă ce i-ai spus şi ripostează pe măsură, şi uite aşa se naşte o horă din care nu ştii dacă vei ieşi cu zâmbetul pe buze sau cu lacrimi în ochi.

Văzând filmul nu poţi să nu scuturi din cap şi să zici: eu nu vreau să trăiesc aşa în cuplul meu, deşi te regăseşti în unele teme de discuţie. Nu poţi să nu te întrebi care să fie soluţia unei relaţii armonioase toată viaţa. Da, ştiu, cică iubirea. Dar iubirea e aşa mititică într-un colţ al vieţii tale care are o groază de faţete de gestionat. Clar, iubirea trebuie să fie însoţită de încredere şi bunăvoinţă, altfel nu prea are şanse de supravieţuire. Dar cum să fii binevoitor şi eventual şi răbdător când tu te zbuciumi cu diverse? Cum să nu te ia valul de probleme şi să nu pui pe ultimul loc chestia aia oarecum sigură numită relaţie?

Together Orange

2008-10-08T14:02:00.000+03:00

Sunt toţi oamenii pe care i-am întâlnit deja şi cei pe care de abia de acum urmează să îi cunosc. Sunt cine sunt datorită tuturor.

Aşa spune ultima campanie Orange. Şi îmi place ideea mai mult decât pot exprima în vorbe simple. De fapt, întreaga mea filozofie de viaţă a încăput într-un singur cuvânt: together sau împreună.

E o campanie pe care mi-ar fi plăcut să o fi realizat eu. Sigur vi s-a întâmplat şi vouă să daţi peste cărţi, cântece, tablouri, etc, pe care aţi fi dorit să le fi creat voi. Aşa şi eu cu Orange.

Sunt oamenii pe care i-am iubit şi cei pe care i-am urât. Sunt locurile frumoase pe unde m-am plimbat şi cele îngrozitoare de unde nu am ştiut cum să plec mai repede. Sunt cântecele pe care le-am ascultat şi le voi asculta, îndrăgostită, părăsită, fericită, visătoare, exuberantă. Sunt articolele pe care le-am scris şi cele care îşi aşteaptă cuminte rândul. Sunt temerile mele cele mai mari. Sunt visele mele cele mai mici. Sunt copiii mei nenăscuţi încă. Sunt fiecare zi. Voi cine sunteţi?

Gând

2008-10-03T11:52:00.023+03:00

Vă întrebaţi uneori care e diferenţa dintre România şi ţări mai avansate întru civilizaţie?

Am un exemplu scurt şi banal. Este diferenţa dintre un magazin de pompe funebre din Franţa, spaţios, luminos, plin de flori, care nu-şi trăda obiectul de activitate decât prin denumire, altfel ai fi crezut că este expoziţie horticolă şi unul neaoş unde la intrare te întâmpină fără echivoc un sicriu mare şi întunecat ca moartea. Dixit.

Imitaţia

2008-10-02T11:48:00.000+03:00

Ştiam că oamenii îşi aleg modele în viaţă, în mod conştient sau inconştient. Ştiam că americanii recomandă metoda asta cu foarte multă tărie pentru a avea succes, dar nu îmi imaginam că un om ajuns la maturitate poate să fie influenţat într-o măsură atât de mare.

De curând, am constatat că două amice au devenit de fapt una şi aceeaşi persoană, pentru că una din ele o copiază la indigo pe cealaltă. Nu îmi venea să cred când am văzut cum amica şi-a schimbat stilul vestimentar, stilul de viaţă. Şi mai şocant a fost să observ cum şi-a însuşit până şi postura capului şi felul de a merge al modelului. Întru-câtva este explicabil. Persoana care a imitat nu are încă formată o imagine de sine foarte puternică, deşi are peste 25 de ani. Aşa că în momentul în care a găsit o persoană pe care să o admire, şi-a dorit imediat să fie ca persoana respectivă. Nu o condamn, doar îmi exprim uimirea pentru micile detalii ale schimbării: de la culoarea unghiilor până la activităţile din timpul liber.

E clar că viaţa înseamnă contaminare de la ceilalţi, în ambele sensuri, pozitiv şi negativ. Cu siguranţă, aţi întâlnit oameni care s-au transformat radical, în bine sau în rău, datorită unei relaţii de cuplu sau a unui anumit loc de muncă. Numai imitând ne putem adapta. Doar că trăiam cu impresia că de la o anumită vârstă suntem mai puţin modelabili sau, cel puţin, modelarea are loc într-un mod mai rafinat, adică iei ceva de la unul, ceva de la altul, nu totul la pachet de la un singur om. E interesant oricum şi de-aia am şi adus vorba. Şi mai interesant e să vă dumiriţi ce de la cine aţi copiat cu sau fără ştiinţă. Eu am rămas surprinsă. Sper că şi voi veţi afla lucruri interesante.

Omul nepotrivit la locul nepotrivit

2008-10-01T16:16:00.003+03:00

Mă tot întreb cu ce am greşit în viaţa asta de încă nu mi-am găsit locul profesional. Aşa că în încercarea permanentă de a îmi construi un drum profesional în acord cu aspiraţiile şi capacităţile mele, tot ascult în stânga şi dreapta poveştile de viaţă ale altora pentru a învăţa din ele.

Unii sunt de părere că e foarte important în ce tren te urci. De acord, doar că eu cred că foarte puţini dintre noi ştiu ce tren au ales în momentul în care s-au urcat în el. Am exemplul unei prietene care s-a urcat într-un tren în care sunt convinsă că nu şi-a imaginat că ea va deveni la un moment dat mecanicul de locomotivă, adică directorul firmei. E clar că succesul ei a depins şi de alţi factori, pentru că nu poţi să te urci în tren şi să aştepţi. A investit foarte mult timp, energie, implicare şi devotament astfel încât a devenit un foarte bun specialist. Cu ocazia asta, şi-a descoperit şi pasiunea pentru un domeniu care altminteri nu i-ar fi spus nimic şi spre care nu s-ar fi îndreptat dacă nu ar fi fost forţată de anumite circumstanţe.

Alţii ajung în tren absolut întâmplător. Am exemplul unei doamne angajate pe un anumit post. Dată fiind prestaţia ei şi pentru că nu e frumos să dai oamenii afară, firma i-a oferit şansa de a se muta la alt departament, unul mai puţin important pentru firmă. Aşa că acum, această doamnă lucrează la departamentul de comunicare al unei mari multinaţionale fără ca ea să îşi fi dorit neapărat acest tren. Viitorii ei angajatori nu vor şti niciodată această poveste, în schimb vor fi impresionaţi de ce scrie la ea în CV. Şi uite aşa ei i se vor deschide mai multe uşi în mod nesperat.

Revenind la introducerea acestui articol, mărturisesc că am găsit şi răspunsuri la întrebarea cu ce am greşit. Ca în multe alte cazuri, totul se ascunde în spatele lipsei curajului de a îţi asuma riscuri, al încăpăţânării de a merge pe drumul ştiut sau de a aplica metode deja folosite, al incapacităţii de a traduce insuccesul în feedback şi de a persevera în direcţia dorită. Iar când mă uit în jur, mă îngrozesc când văd câţi oameni sunt în aceeaşi situaţie ca şi mine.

Et in Republica Moldova ego

2008-09-30T11:29:00.001+03:00

Nici nu ştiu cu ce să încep. Cu sentimentul de perplexitate în faţa politicii externe a României cu privire nu doar la Moldova, ci şi la vestitul canal, plus mult-vorbita autonomie a ştim noi cui, nu dăm nume, minoritate importantă. Să încep oare cu frustrarea de a pierde 2 ore în vamă: 1 oră în vama română şi încă 1 oră în cea moldovenească? Cu neputinţa de a nu îi putea ajuta cu nimic pe aceşti oameni care se luptă din răsputeri să îşi păstreze limba română şi mai ales identitatea de român refuzând-o pe cea de moldovean? Cu chinurile acestor oameni de a obţine cetăţenia română chiar dacă în actele lor de naştere stă scris clar că sunt români, atât ei cât şi părinţii?

Dacă în străinătate românilor le este frică să mărturisească ce naţionalitate au pentru a nu fi băgaţi în aceeaşi oală cu conaţionalii lor mai puţin cinstiţi, în Moldova mi-era ruşine de statutul meu de român pentru că prezenţa mea nu făcea decât să le reamintească celor de acolo că sunt uitaţi, ignoraţi de statul român, ca şi cum ar fi nişte nimeni sau mai rău, nişte străini.

Închei povestindu-va cum am sunat la firma de telefonie mobilă pentru a activa serviciul de roaming. La întrebarea operatorului în ce ţară merg, am răspuns suav: Republica Moldova. Mi s-a părut penibil. Păcat.

Ce faceţi? Cu un singur i

2008-09-08T11:05:00.002+03:00

Azi noapte am avut un coşmar: am visat că dublasem ultimul i din toate cuvintele scrise în documentul la care lucram. Febril m-am pornit să elimin i cu i acest element iredentist apărut în scrierea românească. De ce iredentist? Păi pentru că al doilea i plasat incorect la sfârşitul sau în interiorul unui cuvânt vrea să anexeze în mod abuziv absolut toate cuvintele care până acum au trăit frumos şi liniştit în pătrăţica lor cu un singur i. Şi asta se întâmplă peste tot: la televizor, în ziare, în contracte oficiale. Cel mai tare mă îngrijorează faptul că cei din media nu au un nici un pic de rigurozitate, nu mai vorbesc de altceva, pentru a nu permite apariţia unor astfel de greşeli. Orice s-ar spune, poporul se educă cu televizorul.

Simt că voi exploda daca mai văd a ştii sau recunoştiinţă. Nu pot să înţeleg. Nu ai nevoie de cunoştinţe avansate de ortografie. E nevoie de un simplu test: pronunţi cumva a gândii sau a gândi, cu un i scurt şi simpatic?

Nu am încheiere, decât o uşoară teamă că voi începe să scriu şi eu la fel. Dacă nu am făcut-o deja.

Nespusele

2008-09-05T14:25:00.001+03:00

Ce faci cu lucrurile pe care nu le poţi spune nimănui? Le vei pune în priviri şi în loc de zâmbet, le vei aşeza printre riduri sau printre firele de păr grăbite să albească. Le vei da libertatea de a te măcina în fiecare zi până când într-o dimineaţă te vei trezi că nu mai poţi şi nu mai vrei aşa. Şi fie te vei prăbuşi cu viteză fulgerătoare, fie vei găsi puterea de a lupta.

Trăim, dar trăieşte şi moartea în noi (Ada Milea)

2008-07-31T10:42:00.003+03:00

De fiecare dată când lipsesc o perioadă mai îndelungată din blogosferă, mă cuprinde un sentiment maxim de ruşine. Îmi reproşez că nu am fost în stare să scriu zilnic sau măcar săptămânal. Degeaba încerc să iau exemplu de la alţii. Nu pot să scriu articole de genul azi am fost la piaţă şi m-am enervat. Şi la acest gând mă vindec de ruşine.

Să revenim aşadar la scris. Azi nu am fost la piaţă, ci la doctor. Nu m-am enervat, dar m-am bucurat nespus să aflu că nu am nimic. Râdem noi râdem când ni se urează sănătate că-i mai bună decât toate, însă acesta e adevărul. Păcat că a împărtăşit soarta clişeelor: şi-a pierdut sensul sau cel puţin noi nu îl mai înţelegem la fel. Apreciem această expresie la adevărata valoare numai în prezenţa bolii. Ca de obicei, absenţa a ceva, sănătate, bani, casă, maşină, ne face să preţuim existenţa acelui ceva.

În ultima vreme tot aud de oameni care se îmbolnăvesc de cancer. Unii câştigă lupta, alţii o pierd. Pe unii i-am văzut revenindu-şi uşor-uşor la viaţa normală, pe alţii stingându-se lent şi înfiorător de dureros. Nu poţi să rămâi de piatră. Şi atunci, fără să fiu bolnavă, încerc să am abordarea acestor oameni după ce află că sunt bolnavi. Încerc să îmi disciplinez trăitul ca să fie unul cu sens. Încerc să am grijă de cei pe care îi iubesc. Să petrec timp cu ei. Încerc să îmi schimb complet modul de a percepe viaţa, nu ca ceva dat la infinit, ci ca pe ceva fragil care trebuie ocrotit. Sunt abia la începutul formării acestor noi obişnuinţe. Şi, evident, e un efort permanent. Râdeam cu o prietenă care îmi povestea că s-a săturat să facă eforturi să trăiască. Pur şi simplu a obosit. I-am răspuns că mai bine să fie obosită de trăit, decât să fie doar un număr în evidenţele stării civile, un om care a existat numai şi care nu a trăit cu adevărat.

Aşa cum minunat spune filosofia zen: datoria omului este de a fi treaz în viaţa lui, viaţa fiind o ocazie ce nu trebuie irosită.

Drum e lungul

2008-07-10T14:16:00.001+03:00

De la o vreme orice deplasare pe care o fac mi se pare exagerat de anevoioasă. Chiar şi distanţa de la birou la metrou care nu durează mai mult de 7 minute mi se pare o corvoadă a aşteptării, un chin al mersului. Parcă nu mai am răbdare şi vreau să ajung imediat la destinaţie. Parcă abia aştept să se inventeze odată teleportarea aia la care visez din copilărie.

Nu ştiu cum să mă tratez de anxietatea asta a drumului, proaspăt dobândită. Ca şi în cazul bolilor imunitare, probabil va trece de la sine când sistemul îşi va reveni. Momentan, simt că am obosit. Ca şi cum aş fi participat la o cursă cu mulţi metri şi obstacole. Simt nevoia să îmi trag sufletul. Să scap de marele TREBUIE care îmi conduce viaţa. Nu înţeleg de ce, dar uneori mă revolt din cauza unor lucruri simple ce nu pot fi evitate, cum ar fi faptul că mereu trebuie să faci ceva şi nu întotdeauna ceea ce vrei, ci ceea ce este necesar. Sunt certată adesea că mă irosesc luptându-mă cu inevitabilul. Doar că eu fac ceea ce simt şi de obicei nu mi se pare că ar fi vreo bătălie cu ceva care se cheamă inevitabil.

Plec acum. Nu mă îndrept spre casă, ci spre mine. A venit timpul să pun în aplicare sfatul unui prieten: Poartă-te cu tine aşa cum te porţi cu ceilalţi!

Nu sunt perfectă

2008-06-26T00:18:00.006+03:00

Dar vreau să fiu! Absurd, nu? Ei, bine, eu mă înscriu fix în tiparul celor prezentaţi în articolul Ce ascunde Perfecţionismul? (http://www.damaideparte.ro/index.php/ce-ascunde-perfectionismul/510/). Adicătelea, copii care au ajuns să îşi impună standarde foarte înalte pentru că poate de câteva ori au fost sancţionaţi de părinţii lor când au făcut o greşeală cât de mică. Vă întreb pe voi cum să nu devii perfecţionist în momentul în care vii acasă cu 10 şi părinţii îţi spun e bine, dar se poate şi mai bine. Mai bine decât cea mai mare notă? Da, venea rapid răspunsul. Vrem să vedem gândire strategică, iniţiativă, curaj, etc, etc, etc.

După ce am citit articolul, am realizat că perfecţionismul e o capcană şi, mai grav decât atât, este o piedică, nu în calea uitării, ci în calea fericirii. De unde apare întrebarea: noi pentru ce trăim, să fim nefericiţi sau să fim cât de fericiţi putem în condiţiile date şi respectând legile societăţii?

Nu ştiu voi, dar eu m-am hotărât să fiu fericită. Aşa că voi lupta cu fiecare tendinţă a mea de a face din ţânţar armăsar şi din greşeală motiv de nefericire maximă. De exemplu, azi am făcut o greşeală stupidă într-un email către un profesor căruia îi trimiteam lucrarea mea pentru examen. Am încurcat rapoarte cu raporturi pentru că era aproape miezul nopţii, pentru că ma grăbeam să trimit mesajul la timp, pentru că vin după zile epuizante de lucru la birou şi acasă, pentru că am tolba plină de scuze. Mintea mea de perfecţionistă ar spune că nu am voie să fac o asemenea greşeala nici în somn pentru că sunt filolog. Mintea mea de om supus greşelii spune că aveam ochii atât de împăienjeniţi încât abia mai vedeam monitorul. Da, dar … vine repede perfecţionista din urmă, parcă filologii ar trebui să folosească întotdeauna corect limba română?

Altădată aş fi ţinut-o aşa zile în şir până la epuizare. Acum prefer să scriu despre asta, să schimb modul de abordare şi să merg înainte şi cu rapoartele şi cu raporturile, dar mai ales cu neperfecţiunea din mine.

Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?

2008-06-23T15:55:00.003+03:00

Moto: Copilăria este inima tuturor vârstelor. Lucian Blaga

Pentru că era duminică şi foarte cald pe deasupra, am ieşit în parc. După o plimbare istovitoare prin căldură, dar hazlie – e greu să nu zâmbeşti când vezi oameni jucând badminton sau şah atât de aproape de plăcile comemorative din jurul Mausoleului din Parcul Tineretului, m-am înduioşat la vederea unui carusel. Cu vopseaua uşor dusă, cu căluţi care probabil au ieşit la pensie de când e dat în funcţiune aparatul, aşezat într-un loc ferit unde mi se părea că nu vine nimeni, caruselul mi-a dat pentru o clipă senzaţia că sunt într-o lume cu totul diferită, chiar dacă uşor decolorată de soare şi de trecerea timpului. Şi am simţit nevoia să mă urc şi să mă bucur de călătorie ca şi cum aş fi fost un copil. Şi uite aşa mi-am amintit că de altfel nici nu m-am dat vreodată în vreun carusel. Deci, era momentul potrivit. Sub privirea nelămurită a copiilor care încă mai vor să se dea în căluşei, dar şi cu aprobarea conspirativă a îngrijitorului, am trăit trei minute de plutire, trei minute de reconectare la ceea ce am mai simplu şi mai durabil: bucuria de a fi eu.

Şi cum întotdeauna din ceva iese altceva cu totul negândit, am hotărât să mă urc şi în trenuleţul care înconjoară parcul. Cu un soare mare ruginit pe locomotivă – recunosc că imaginaţia mea l-a colorat imediat mai frumos -, cu vagoane uşor demodate, cu o mulţime de mamiţe şi mam-mari, trenul aştepta imperturbabil urcarea tuturor călătorilor. Din când în când, sirena dădea de ştire celor din jur că trenul mai există încă şi că oricine e invitat. Fumul negru învăluia înserarea într-o promisiune misterioasă. Pe peron se plimba un bătrân gârbovit vânzând morişti de vânt şi steguleţe. Taţii rămaşi pe margine îşi fotografiau sau filmau odraslele, în timp ce în vagoane mamele profitau de micul răgaz. De nedescris încântarea copiiilor odată ce trenul s-a pornit. De nedescris fascinaţia lor descoperind diverse colţuri ale parcului. De înrămat reacţiile celorlalţi copii de pe margine care se adunau pe lângă şine şi se rugau de părinţi să meargă şi ei cu trenuleţul. De înrămat lecţia mea miniaturală de viaţă şi mai ales de bucurie.

Fotbalul ne uneşte pe toţi

2008-06-19T11:20:00.002+03:00

Moto: Nationalist pride, like other variants of pride, can be a substitute for self-respect. Eric Hoffer

E un slogan foarte bun, deşi reclama e uşor oripilantă. Eu cel puţin înregistrez dificultăţi în asimilarea porcului spinos şi a cadavrului ambulant sau a omului viespe într-un bar. Dar de gustibus, non disputandum.

Pe lângă faptul că vedem meciuri de calitate, că ţara suspină la unison când ratează Mutu şi răsuflă uşurată când apără Lobonţ, campionatul de fotbal european mai are un avantaj nu foarte evident pentru toţi: contribuie la întărirea sentimentului naţional. Intonarea imnului naţional înainte de începerea fiecărui joc ajută la crearea acestui efect. Eu, de exemplu, mai am reminiscenţe din copilărie când trăiam o emoţie de nedescris în momentul în care se intona imnul ţărişoarei noastre. Şi acum am fluturi în stomac şi stau dreaptă pe scaun când aud Deşteaptă-te, române. Pentru mine nu e un simplu cântec, e chiar esenţa României. Mai mult decât atât, este esenţa României libere – mai port cu mine amintirea adoptării imnului după Revoluţie şi de fiecare dată când ascult Deşteaptă-te retrăiesc frenezia şi bucuria amestecată cu frica de incertitudine din decembrie 1989. Aşa că atunci când i-am auzit pe microbiştii români de pe stadioanele din Elveţia cântând imnul, am fost din nou mândră că sunt româncă. Am această certitudine că România va deveni o ţară cu adevărat civilizată când oamenii nu vor mai avea o gândire de genul capra vecinului ci de genul uniţi în cuget şi în simţiri. Iar intonarea imnului e un început bun.

Aşa că deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă.

16 going on 17

2008-06-18T14:26:00.004+03:00

Moto: Age is an issue of mind over matter. If you don't mind, it doesn't matter. Mark Twain

Am auzit prima oară acest cântec din Sunetul muzicii când aveam 16 ani şi, doamne, ce bătrână mi se părea că sunt. Acum când mă apropii de 30, mă rog, mai am vreo doi ani până atunci, dar vor trece repede, simt că nu am fost niciodată mai tânără şi mai plină de viaţă ca la această prea-minunată vârstă de 27 mergând pe 28. Mă bucur din plin de ceea ce maturitatea aşează frumos asupra noastră: privire directă, încredere maximă, convingerea că vei putea realiza foarte multe în viaţă, echilibru emoţional şi feminitate asumată.

Acum 2 ani trăiam pe neaşteptate, dar mai ales în mod nejustificat, criza de 30 de ani. Eram înconjurată de prietene care urmau să împlinească treizeci de ani. Le urmăream zbuciumul în timp ce îşi contabilizau reuşitele şi eşecurile şi mă cutremuram la gândul că şi eu voi face la fel. Cum nu aveam răbdare să mai aştept încă 4 ani, m-am apucat de atunci să mă chestionez straşnic cu privire la împliniri. O săptămână am fost distrusă pentru că mi se părea că nu realizasem nimic. Aveam un job şi o carieră care nu mi se potriveau, aveam tot felul de relaţii de iubire eşuate, nu aveam nici casă nici maşină. Nici măcar nu plantasem vreun copac ca să mă mai scot cumva basma curată. Situaţia mi se părea gravă, de condamnat şi fără ieşire. Am trăit o întreagă dramă până când am realizat că viaţa e cu totul altfel decât mi-am închipuit, că eu sunt cu totul altfel decât am crezut că o să fiu şi că nu trebuie decât să fac în aşa fel încât să le aduc pe cele 2 la un numitor comun ca să îmi fie bine. Şi apoi pornind de la spusele unei prietene care de fapt rezumă întreaga concepţie a societăţii în care trăim, am realizat că mă supuneam singură unor chinuri inutile, că îmi alesesem termene de comparaţie nepotrivite şi că nu făceam decât să caut depresia cu lumânarea.

Prietena mea spunea aşa: dacă nu am făcut mare lucru până la 30 de ani, când e timpul marilor realizări, ce rost mai are o viaţă mediocră plină de vise şi nerealizări? Ei, bine, are. Să presupunem contrariul, dacă realizezi totul până la vârsta de 30 de ani, atunci ce îţi mai rămâne de făcut? Îl citez din nou pe Voltaire care spunea că munca, în cazul nostru orice demers de realizare a viselor şi a potenţialului individual, îndepărtează trei mari rele: plictiseala, viciul şi nevoia. Tind să îi dau dreptate, nu pentru că e Voltaire, ci pentru că am trăit un an pe tuşă fiindcă nu luasem la facultate şi această perioadă mi-a adus plictiseală, agorafobie şi nevoie de schimbare, plus o droaie de probleme financiare şi de încredere.

Ar fi păcat să ne oprim viaţa la 30 de ani. E de înţeles că obosim să ne agităm, să pierdem lucruri preţioase, să recunoaştem că suntem nişte oameni simpli, etc. Dar avem aşa multe posibilităţi la îndemână pe care ni le anulăm singuri fără drept de apel, doar pe motiv că suntem prea bătrâni sau că dacă nu le-am realizat până acum, nici nu mai are rost. Greşit. Văd atâtea cazuri în jurul meu în care oameni la 40 de ani se apucă de o a doua facultate sau îşi deschid o afacere pe sufletul lor. Sau care la 50 de ani au parte de iubirea pe care au căutat-o întreaga viaţă şi la care nu mai sperau. Important este să nu rămânem blocaţi în paradigmele pe care ni le-am impus la un moment dat. Cu cât vom fi mai flexibili în legătură cu viaţa noastră, cu atât vom putea profita mai bine de toate ocaziile ce apar în calea noastră.

Fragmente de fascinaţie

2008-06-16T11:24:00.002+03:00

Cu mâna pe inimă şi lacrimi în ochi, sunt nevoită să recunosc că nu ştiu nimic despre natura umană. Mă rog, situaţia nu e aşa de lacrimogenă sau de gravă, însă am zile în care privesc în jur, mă minunez şi atât. Realizez atunci că greşesc pentru că mă uit la oameni prin ochii mei ca marea şi judec lumea în funcţie de ce le-ar plăcea lor să vadă.

Dar lumea e aşa cum este, ca să dau dovadă de maximă inteligenţă truistică. Dacă eu nu sunt capabilă de răutăţi mari, nu înseamnă că e valabil pentru toată lumea. Şi deşi ştiu asta şi mă protejez cum pot mai bine de toate urâţeniile pornite din răul uman, totuşi uneori rămân perplexă pentru că îmi dau seama că răutatea unora nu e doar un accident fiindcă au avut o zi proastă, ci una din caracteristicile lor definitorii. Şi nu vă închipuiţi ce tristeţe fără margini mă cuprinde. Alteori trăiesc cu impresia că răutatea, deşi semn de primitivism, este un mare factor de progres, culmea. Cred că civilizaţia umană încă nu a ajuns atât de departe încât să fie motivată de lucruri bune care să favorizeze apariţia altor lucruri bune. Adică, vrem să salvăm pământul acum când situaţia e deja destul de serioasă şi se întrevăd tot felul de sinistroşenii la orizont, dacă va mai exista un orizont. În principiu, vrem să-l salvăm din egoism, ceea ce e bine fiindcă măcar nu facem rău. Sau, alt exemplu. Avem o mare solidaritate socială în caz de catastrofe naturale. După ce trece inundaţia, cutremurul sau epidemia, revenim la viaţa noastră obişnuită. De ce nu putem fi generoşi în fiecare zi? De complicat, nu e complicat, doar solicitant să îţi pui problema suferinţei sau nevoilor altora. Doar când se întâmplă tragedii, ne speriem uşor şi pentru alungarea anxietăţii, dăruim. E bine şi aşa, dar am convingerea că umanitatea e în stare de mai mult. Evident, sunt o mare idealistă, nu mai e un mister deja, chiar dacă o să vă surprindă să aflaţi că lucrarea mea de diplomă a fost nu despre utopii, ci despre distopii, adică utopii negative, pentru că mă tem că încercarea oamenilor de a pune în practică o societate perfectă va degenera în opusul ei.

Chiar dacă ştiu că nu ştiu mare lucru despre natura umană, fiecare moment din viaţa mea e prilej de bucurie şi de descoperire. În fiecare zi trăiesc sentimentul pe care l-am avut când am privit prima oară la microscop şi am avut atunci dovada că lumea este mult mai mult decât puteam să cuprind cu ochii sau cu mintea şi mi s-a părut fascinant. Sunt la fel de fascinată în continuare de tot ce se întâmplă în jurul meu şi asta vă doresc şi vouă.

Bunătate

2008-06-12T15:25:00.004+03:00

Moto: Goodness is the only investment that never fails. H. D. Thoreau

Vă mai spune ceva contractul social al lui Rousseau? Recunosc că abia dacă mai îmi aminteam de el, când brusc am realizat că, fără ştiinţa mea, dar cu deplina mea cooperare, am încheiat un contract de bunătate cu mine şi cu lumea întreagă. Şi atunci s-au întors la mine toate cunoştinţele pe care le adunasem la un moment dat despre acordul iniţial şi raţional al oamenilor de a renunţa la o parte din drepturile lor în beneficiul societăţii sau al statului, pentru a-şi asigura supravieţuirea. Mi-am mai adus aminte şi de Hobbes pentru care natura umană era egoistă şi rea la origine, oamenii asociindu-se doar din interes, precum şi de Locke în viziunea căruia omul era profund social, societatea fiind de fapt o prelungire a stării naturale. Motivul perindării acestor teorii prin mintea mea era încercarea de a-mi explica într-un mod cât de cât ştiinţific de ce sunt un om bun. Pe scurt, atâţia ani de evoluţie a civilizaţiei au contribuit la unirea oamenilor în vederea atingerii scopurilor comune, la naşterea unei întregi filosofii a binelui şi la crearea de metode de pedepsire a răului.

Dar, să o luăm în ordine şi mai puţin academic. Sunt un om bun pentru că:

1. mama mea este un om bun. Spre ruşinea mea, un om cu mult mai bun decât mine. Concluzie: principalul meu model în viaţă a fost de abnegaţie faţă de ceilalţi, de dăruire sinceră, de punere pe tavă a sufletului pentru ca altora să le fie bine.

2. am observat de-a lungul timpului că a fi bun îţi deschide multe uşi. Oamenii buni au o mină zâmbitoare, au un mare capital de încredere pe care o oferă, dar pe care o şi primesc, sunt calmi şi te fac să te simţi bine cu tine pentru că nu te judecă. E firesc ca celorlalţi să le placă oamenii buni, nu cred că mai e nevoie să argumentez suplimentar.

3. vreau să fiu om bun. Bunătatea mi se pare cea mai frumoasă expresie a umanităţii. În acelaşi timp, bunătatea este mediul propice pentru dezvoltarea altor trăsături admirabile de caracter. Şi, aşa cum spun mereu spre plictiseala tuturor, datoria omului este de a fi cea mai bună versiune a lui, iar bunătatea mi se pare un instrument foarte util în această străduinţă.

4. nu pot să fiu altfel. Uneori, mă supăr că sunt bună, pentru că această calitate te expune oarecum exploatării de către ceilalţi, iar omul este prins în cercul vicios al bunătăţii. E greu să nu te întristezi când oamenii te folosesc fără jenă crezând că bunătatea ta e un soi de voluntariat pentru sclavie. Dar îmi trece repede, pentru că atunci când fac o faptă bună, indiferent cât de lipsită de importanţă, aşa mi se umple sufletul de fericire şi aşa simt că fac ceea ce trebuie în viaţa asta, încât nu mai contează.

5. la sfârşitul unei zile simt că m-am bucurat mai mult fiindcă am fost bună decât dacă aş fi fost altfel.

La final, apelez la latura voastră mai bună, întocmai ca Mumble din Happy Feet, pentru îngăduinţa de a fi suportat un articol de auto-slăvire.

Restul e tăcere

2008-06-07T20:13:00.002+03:00

Moto: A dream itself is but a shadow. Hamlet, 2. 2

A fost o vreme când eram obsedată de vorbele lui Hamlet The rest is silence. Sunt un om al tăcerilor şi nu aveam cum să nu fiu cucerită de mica filozofie din această propoziţie. De fiecare dată când îmi dau seama că oamenii din jurul meu sunt prea ocupaţi pentru mine şi că poate şi eu sunt prea ocupată pentru alţii, îmi aduc aminte că totul e tăcere şi mă liniştesc întrucâtva.

La fel de liniştitoare şi amuzantă a fost întâlnirea cu filmul lui Nae Caranfil intitulat cum altfel decât Restul e tăcere. Lejer, cu clişee voite, dar şi cu replici neaşteptate, ilustrând o altă Românie, cea de la începutul secolului al XX-lea, filmul te înţeapă din când în când cu tot felul de gânduri serioase împachetate sub o falsă iluzie de comedie. Nu sunt critic de film, doar spectator întâmplător. Deşi mi-a plăcut scenariul şi filmul per ansamblu, simt că îi lipseşte ceva, simt că avea mai mare potenţial, dar că pe undeva pe la montaj sau poate prin altă parte s-a pierdut ceva.

Cel mai mult mi-a plăcut să văd România altfel. Eu sunt un om vizual şi parcă istoria prinde viaţă când o vezi transpusă pe peliculă: războiul de independenţă, regele Carol, Lipscani. Şi mi-a plăcut să văd şi un film cu alt subiect în afară de epoca ceauşistă sau post-decembristă, deşi sunt de acord cu recuperarea istoriei, dar parcă uneori lucrurile sunt prea forţate şi atunci dispare bunăvoinţa privitorului.

În altă ordine de idei, e miraculos şi spectaculos progresul omenirii. Dacă te opreşti să te gândeşti puţin, te apucă ameţeala. E haios să vezi cum la început cinematografia nu era considerată o artă, ci o ruşine pentru măreţia teatrului, iar cei care se ocupau de filme de animaţie, nişte pierde-vară de o moralitate îndoielnică.

Vă recomand filmul, măcar pentru a râde la scene inedite, cel puţin în cinematografia română, şi apoi pentru cugeta puţin la umbrele mişcătoare.

Secvenţe

2008-05-22T15:02:00.002+03:00

Magazin de lux, mama probează o rochie, copilul aşteaptă liniştit pe un fotoliu sorbind cu nesaţ dintr-o carte de aventuri.

Un pensionar intră într-o cabină telefonică şi scuipă cu năduf. Mister, nu era nici un afiş electoral înăuntru.

De pe monitorul unei colege priveşte intens un copil cu ochi de albastru.

Un câine de pluş cu baterie latră învârtindu-se necontenit pe trotuar. Oamenii se înghesuie pe lângă el, rotind temeinic din cheiţa care îi ţine în mişcare.

În toiul nopţii, umbra unui băiat alege cu grijă iasomie pentru iubita lui.

Doi bătrâni merg de mână povestind. Zâmbetul lor senin nu se lasă intimidat de nicio boală, nici măcar de faptul că nu mai sunt aşa vioi ca odinioară.

O femeie îl bodogăne pe partenerul ei: ţi-am zis eu că nu o să fie bine, dar tu nu mă asculţi niciodată.

Un nor stă strâmb deasupra unei clădiri de birouri unde creaturi sobre la costum se grăbesc să intre dimineaţa.

O fetiţă îi promite femeii venite în vizită la mama ei muribundă că va fi cuminte şi o roagă să devină noua ei mamă.

Pescăruşii zboară peste intersecţia aglomerată în care oamenii se calcă în picioare ca să ajungă mai repede la destinaţie.

Neaşteptat, un râset răsună năvalnic. Cu toţii, ne minunăm. Un bărbat tocmai a aflat că va fi tată.

Fericire.

De modă veche

2008-05-21T16:34:00.002+03:00

Moto: La politesse est à l’esprit ce que la grâce est au visage. Voltaire

Nu ştiu de ce trăiesc cu impresia că m-am învechit. Să vă dau un exemplu. Eu încă mai ţin la formulele de politeţe. Mi se pare deplasat ca cel din spatele tejghelei sau taximetristul sau chelnerul care mă serveşte să mă ia aşa la per tu. În primul rând, pentru că sunt un pic mai bătrână decât cred ei, în al doilea rând pentru că am nevoie să fiu tratată cu respect şi, dacă lor le lipseşte atitudinea respectuoasă, măcar formularea să le sară în ajutor.

Toată dorinţa asta de hai să fim ca fraţii porneşte de la premisa falsă că oamenii au nevoie de apropiere. Da, au nevoie, dar nu de-a valma, oriunde ne-am afla şi cu oricine. Poate sufăr şi de o uşoară mizantropie, deşi sper că nu, însă nu cred că folosind a doua persoană singular ne va transforma într-o mare familie fericită. Şi mai cred că politeţea e semn de consideraţie faţă de ceilalţi. Chiar dacă nu poate reprezenta soluţia la tot sau orice, este fără îndoială o metodă simplă ce asigură un trai plăcut.

Cu mult amuzament îmi aduc aminte cum mă admonesta tata în copilărie atunci când deveneam neobrăzată ca toate odraslele răsfăţate: "Te rog să nu ne tragem de şireturi, da?" Eu nu pricepeam ce treabă au şireturile cu mine şi cu tata. Degeaba îmi explica răbdător că e o metaforă şi că mesajul este de a-i trata pe oameni diferenţiat, în funcţie de vârstă, experienţă de viaţă, rol social. El nu ar fi îndrăznit niciodată să răspundă părinţilor lui sau să li se adreseze inadecvat, nici măcar după ce a trecut de vârsta de 50 de ani. Aşa îşi arăta respectul pentru ei şi voia ca eu să fac la fel.

Atât mai am de adăugat: să nu ne tragem de şireturi! Sau aşa cum îmi place mie să spun, să nu ne batem pe burtă, doamnelor şi domnilor! Politeţea e ca graţia pe chipul oamenilor. Nu am zis eu, ci Voltaire. Ştia el ce ştia.